De la vârsta de un an, Teo Dumitru a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică, o boală care pe unii i-ar ține în loc. Astăzi este studentă în anul întâi la secția de Terapie Ocupațională de la Universitatea Complutense din Madrid. Între cele două momente este multă muncă și încăpățânare. A refuzat să se lase înfrântă de un sistem neputincios în fața persoanelor cu dizabilități.
În timpul școlii a fost la olimpiade de matematică, biologie și limba română. A trecut de examenul de Cambridge și scrie povești cu nasul pe propriul blog – Teo on Wheels. A început să scrie cu nasul la calculator pentru că nu își poate coordona mișcările mâinilor, la îndemnul unei învățătoare. Așa și-a făcut toate temele în școală. A avut parte de profesori extraordinari, dar și de persoane care nu vedeau decât scaunul cu rotile, nu omul din el.
Teodora Maria Dumitru a terminat matematică-informatică bilingv engleză la Colegiul Național „Iulia Hașdeu” din București, cu media la Bacalaureat de 9,13 și a fost admisă la Universitatea Complutense din Madrid unde studiază terapie ocupațională, una dintre cele mai importante terapii în procesul de recuperare. Este o specializare ce ține de medicină, așa că teoria și practica se împart în mod egal în orarul ei.
A încercat și la Medicină în București, dar nu a fost admisă și apoi s-a reorientat către Spania. Și-a echivalat diploma de Bacalaureat și a învățat singură spaniolă. „Am avut «noroc», ca să spun așa, pentru că facultatea la care sunt are una dintre cele mai mici note de admitere. Am intrat cu 9,13. Nota maximă de admitere este 14,00”, explică Teodora.
Tânăra a povestit pentru Școala9 care sunt avantajele și, în egală măsură, provocările studiului peste hotare într-un scaun rulant.
În România, a trebuit să demonstreze că este mai mult decât o fată pe patru roți
Teo crede că integrarea studenților cu diferite deficiențe a trecut de mult dincolo de hârtii în Spania. Știa acest lucru atunci când a decis împreună cu mama ei să se mute în Madrid.
„Am observat că universitățile din România nici măcar nu se gândesc la posibilitatea ca un tânăr ca mine ar vrea să studieze. Nu tu accesibilitate, nu tu timp suplimentar la examen, nu tu egalitate de șanse, pentru că despre asta este vorba în cele din urmă. Și dacă mă gândesc la toate condițiile pe care le am aici și pe care nu le-aș fi avut în țară, aș putea spune că mi-ar fi fost extrem de greu să termin o facultate în România”, spune tânăra.
România vorbește de ani buni despre accesibilizarea clădirilor și a mijloacelor de transport în comun, dezvoltarea măsurilor de combatere a sărăciei și creșterea locurilor de muncă pentru cele peste 850 de mii de persoane cu dizabilități. Cum se întâmplă acest lucru la firul ierbii este departe de ideal. Teo a simțit asta pe pielea ei. S-a confruntat cu mentalități învechite, cu imposibilitatea de a se descurca în oraș fără însoțitor, fiindcă multe clădiri nu au rampe și lifturi de acces, iar trotuarele au multe găuri. De fapt, s-a lovit de un întreg sistem românesc nu ușurează deloc viața persoanelor cu dizabilități. Unde mai pui că sprijinul financiar de la stat este în jur de 500 de lei.
A descoperit o altă „normalitate”
A descoperit în Spania o altă lume. Una care nu pune etichete și care nu-ți refuză dreptul la o viață normală. Nu crede că după absolvire va reveni în România. „Sunt într-un loc și un moment al vieții mele în care descopăr o altă lume, o altă «normalitate». Descopăr că toate lucrurile care îmi lipseau în România sunt banale într-o societate corespunzătoare secolului XXI”, spune Teodora.
În timpul carantinei a trebuit să renunțe la multe dintre ieșiri sau activități pe care le face un tânăr de 20 de ani, dar a avut timp să aprofundeze spaniola. A învățat în toată perioada în sistem hibrid. Studenții de la Medicină Generală au continuat să învețe față în față, dar specializarea la care este ea studentă, a avut cursuri cu prezență fizică o dată la trei săptămâni. Fiecare grupă mergea, pe rând, câte o săptămână fizic, în timp ce celelalte două asistau de acasă, online, la cursurile predate în aulă.
Clasele de practică le face, în mare parte, doar fizic, exceptând acele ore care presupun contact fizic sau folosirea unor instrumente specifice. „De exemplu, în spirometru ar fi trebuit să suflăm pentru a putea măsura capacitatea pulmonară. Iar toate aceste măsuri de precauție contra răspândirii Covid-19 ne-au împiedicat să facem practic toate conceptele teoretice de fiziologie”, explică studenta.
Au o platformă pe care li s-au pus la dispoziție cursurile, un fel de campus virtual. „În timpul cursurilor online, camerele studenților sunt închise. Nu ne obligă nimeni să stăm cu ele pornite ca nu cumva «să sfidăm» profesorul și să nu fim atenți. Ne activăm microfonul doar în momentul în care avem vreo întrebare legată de curs.”
Examenele lor au fost sub forma unor teste grilă. „Știi sau nu știi. Nimeni nu-ți poate da o notă mai mare sau mai mică decât cea pe care o meriți”, spune studenta. Toți studenții au optat pentru a susține examenele fizic. Într-o aulă cu 300 de locuri au încăput fără probleme cei 90 de studenți de la Terapie Ocupațională. Pentru cei cu dizabilități, există un birou special în cadrul universității care se ocupă de nevoile fiecăruia. Facultatea are 11 lifturi, autobuzele și metrourile au rampe electrice acționate de șofer, iar vatmanii se asigură că a urcat în siguranță de fiecare dată.
Teo a susținut examenele pe calculator. „În afară de laptop, eu am avut nevoie de o masă specială care se poate înclina astfel încât tastatura să fie la nivelul ideal, având în vedere că eu scriu cu nasul. Profesorii aduc subiectele în format electronic (în Word) pe un stick, iar eu completez cu răspunsurile pe care le consider corecte.”
Nu s-a simțit niciodată jenată să întrebe un profesor ceva. Are la îndemână e-mail-ul tuturor profesorilor, iar dacă nu este suficient, poți stabili o întâlnire privată pentru a vorbi mai mult. De pildă, la Statistică Aplicată, fiindcă avea un device incompatibil cu programul de la curs, a cerut ajutorul profesoarei. „Profa m-a ajutat să găsesc o soluție astfel încât să pot face lucrările practice. A căutat câteva zile, până când a găsit o versiune online a programului”, explică românca.
La universitatea madrilenă, profesorii au mai mare libertate în parcurgerea materiei. „Orice întrebare este permisă, în orice moment al cursului. Unul dintre profii mei de Fiziologie a spus că preferă să taie din materie doar ca să înțelegem un proces legat de ciclu cardiac, iar dacă n-am fi înțeles în acea oră de curs ne-ar fi adus alte materiale a doua zi și ne-ar fi explicat altfel”, adaugă Teo.
În plus, profesorii sunt evaluați de studenți. „La fel cum profesorii ne notează pe noi, primim periodic chestionare online prin care le facem evaluare.”.
Viața independentă din Madrid
În Spania, Teodora nu a avut parte de priviri ciudate, nu a simțit ocheade, chicoteli, coate lovite, nu e arătată cu degetul. În țară i se întâmpla asta frecvent.
„De câte ori ies în oraș, nimeni nu mă «observă», așa cum o făceau privirile care căpătau tentă de «holbare». Oamenii aici sunt atenți în jurul lor și dacă te văd că ești într-un scaun cu rotile așteaptă până treci, răbdători, fără să-ți taie calea. Dar lucrul care m-a făcut să mă simt «normală» este faptul că spaniolii vorbesc direct cu mine. În România, toată lumea mi se adresa prin intermediul mamei mele, de parcă nu aș fi fost capabilă să răspund pentru mine.”
Tânăra se simte deja de-a spaniolilor. Îi place mâncarea, limba, energia oamenilor. Primește aproximativ 100 euro ca adult cu dizabilități de la statul român care abia îi acoperă transportul cu metroul în Madrid. Nu plătește taxa la universitate, dar costurile rămân încă ridicate în ceea ce privește chiria, utilitățile, mâncarea. Nu a putut beneficia de bursa specială anul acesta. S-a încurcat cu niște acte și nu s-a încadrat în termenul limită.
Speră prin poveștile ei de pe blog să pună o cărămidă la schimbarea mentalităților din România. A auzit de prea multe ori „tu nu poți!” și tot de atâtea ori s-a ambiționat să-i contrazică. Are 21 de ani, este studentă, scrie cu nasul pe tastatură cele mai emoționante povești. Este o luptătoare.
„Din perspectiva unei studente cu dizabilități locomotorii pot spune fără doar și poate că am făcut alegerea potrivită. Cred că lucrul cel mai important din punctul meu de vedere pe care Spania mi l-a oferit este posibilitatea de a fi mai independentă.”
