Am mers alături de patru adolescenți într-un tur al Bucureștiului comunist, împachetat sub forma unui joc.
Alexandra Grigore, o învățătoare romă în vârstă de 27 de ani, își poartă cu mândrie identitatea la școală prin fusta cu motive florale, baticul colorat și lecțiile despre respect și diversitate. Într-o școală modernă din Chiajna, le arată copiilor că a fi rom nu e o rușine.
Dacă vrei, poți. Dacă înveți, vei reuși. Cine e serios și muncește, îi va fi mai bine. Am auzit aceste marote de nenumărate ori. Cel mai recent, ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, spunea despre copiii ce provin din familii sărace că dacă învață, pot cumula bursa socială cu cea de merit, iar asta să fie o motivație suficientă pentru părinți „să trimită copilul la școală, nu la muncă”. Am ales să vorbim astăzi despre măsurile de combatere a abandonului școlar, adesea prezentate ca un panaceu, dar care nu pot trece nici drept plasture. Și despre disprețul de a da, de la înălțimea privilegiatului, greutate voinței înaintea putinței.