Cum conduci o școală închisă

În ziua când Ministerul Educației și Cercetării a anunțat închiderea școlilor pentru 12 zile, a vuit un pic de haos în cancelarii. România se confrunta cu doar 15 cazuri de coronavirus. Părinții mergeau la serviciu. Școlile nu aveau planuri pentru continuarea învățării online sau pentru recuperarea orelor pierdute. Nu era clar ce vor face părinții ca să-și supravegheze copiii rămași acasă – sau cât va dura pauza. Am vrut să știm de la mai mulți directori de școală ce întrebări ajung la ei, care erau îngrijorările copiilor și ale colegilor din cancelarie, ce planuri aveau pentru continuarea învățării și cu ce temeri porneau pe acest nou drum.

Era marți iar Claudia Ionescu, directoarea Școlii Gimnaziale „Elena Donici Cantacuzino” din Pucioasa, județul Dâmbovița, și-a anunțat elevii prin radioul școlii că de a doua zi vor rămâne acasă, că nu va fi o vacanță, că vor găsi soluții să-i țină conectați și că e important să nu mai iasă afară. A convocat apoi de urgență un consiliu și, în mai puțin de o oră de discuții, avea un plan pentru „a nu abandona copiii”. La clasele primare predarea urma să meargă înainte, iar la gimnaziu să se facă consolidare, fixarea noțiunilor deja predate. „Nu putem să lăsăm copiii două săptămâni să fie rupți de realitate. Trebuie să vedem cum putem să-i sprijinim în perioada asta”, mi-a spus la telefon.

Ionescu și-a simțit colegii aproape, cu toții s-au mobilizat și au propus soluții. Urmau să își ia laptopurile acasă, iar contabila, singura care avea nevoie să ruleze programele informatice ale instituției și să umble în fișetul uriaș cu acte, să își descuie singură școala. Ionescu era optimistă și copleșită de cât de ușor au reușit să se așeze și să cadă de acord.

„Sunt foarte mulțumită de echipa mea. Mă temeam să nu zică, poate, că-i pun la muncă extra, dar nu a fost cazul.”

Eu nu mai sunt speriată. Am înțeles că suntem legații unii de ceilalți. Mi-am așezat foarte repede școala pentru noua configurație. N-am mai trăit niciodată un sentiment atât de puternic că tragem toți pentru același lucru. (Claudia Ionescu, Pucioasa)

Ionescu era însă și cu gândul la cei câțiva elevi dintr-o comunitate izolată de 20 de familii răspândite pe un deal cu slab semnal telefonic. La ei nu putea ajunge cu orele pe WhatsApp sau prin video call, dar era hotărâtă să conceapă un program de recuperare pe timp de vară pentru toți copiii care vor rămâne în urmă și să le trimită niște fișe și cărți prin părinții care mai coborau la oraș. 

Aceeași mobilizare ca la Pucioasa am găsit-o și la alți directori, care mi-au vorbit despre cum deja foloseau de câțiva ani platforme digitale, aveau profesori calificați să folosească Google Classrooms și au avut încredere că vor putea să gestioneze această situație nouă pentru că se simțeau parte dintr-o comunitate țesută în jurul școlii de elevi, familii, autorități locale și organizații neguvernamentale.

În comuna Pantelimon din județul Ilfov, directoarea Școlii Gimnaziale nr.1, Corina Constanța Păun, spune că angajații din localitate s-au oferit să vină ei la școală dacă era nevoie, ca să-i protejeze pe cei care ar fi făcut altfel naveta de la București. 

Asta e lecția pentru mine: dacă ai o echipă care are deja exercițiul ajutorului și sprijinului, poți să treci peste orice. Abordez cu încredere această perioadă. (Corina Constanța Păun, Pantelimon)

„Noi avem un mozaic social în școală, de la familii foarte înstărite la sărăcie extremă, părinți plecați în străinătate sau decedați. Dar avem o comunitate în spate – prin asociația de părinți, prin autoritățile locale, prin ONG-urile cu care am colaborat și prin rețeaua locală de medici. Copiii și părinții ne sunt aproape și văd în noi un reper, au încredere în ce decizii luăm și nu pun presiune.”

Și la Școala Gimnazială „Ioan Bădescu” din Popești-Leordeni, județul Ilfov, directoarea Angelica Coman a mutat consiliile profesorale pe Google Hangouts și a căutat soluții pentru colegii care trebuiau să își depună dosarele pentru gradațiile de merit. „Stau cu ochii pe site-ul Inspectoratului Județean și pe site-ul Ministerului Educației, faxurile le primesc pe mail. Viața merge mai departe, chiar dacă îmbini mai multe pe perioada zilei, între casă și școală.”

Pentru digitalizare, școala era pregătită cu laptopuri educaționale și profesori instruiți. Unii elevi n-au intrat la lecțiile online, dar s-au alăturat după două zile. „Probabil deja se plictisiseră”, spune Coman.

-----

Alte școli nu erau la fel de pregătite pentru digitalizare. La Școala Gimnazială „Bucșoaia” din Frasin, județul Suceava, care are în subordine 3 școli și 5 grădinițe care adună 553 de copii, 90 dintre ei nu au acces la telefoane sau laptopuri. Nici măcar toți cei 43 de profesori nu au astfel de mijloace. În primele zile, directoarea Simona Covrig le-a cerut tuturor să digitalizeze învățarea. Nu înțelegea de ce unii erau reticenți și nu păreau dispuși să facă un efort să învețe platformele pentru copii. Și-a dat seama după câteva zile că nu sunt obligați să predea online dacă nu se descurcă, mai ales că poate au o stare emoțională dificilă, poate și ei sunt speriați așa cum a fost și ea.

Unii [profesori] au părinți bolnavi, alții, propriile probleme. Nu m-am gândit și la ei, recunosc. Trebuie să fim foarte atenți unii la ceilalți. (Simona Covrig, Frasin, jud. Suceava)

Între timp, pentru săptămâna Școala Altfel, care a început pe 30 martie, fiecare învățător și diriginte are sarcina de a gândi activități centrate pe sănătatea emoțională. „Să ne asigurăm că suntem bine și că ne oferim suport. Că toți avem nevoie, de la copii la părinți și profesori”, mi-a spus directoarea la telefon a doua zi după ce în orașul Suceava și localitățile limitrofe a fost instituită carantina.

Săptămâna Școala Altfel a început și la Școala Gimnazială „Dr. Victor Babeș” din Baia Mare, unde directoare este profesoara de română Simona Marcu. Când am vorbit la telefon în ziua a 17-a de când școlile au rămas închise, era puțin copleșită pentru că trecea printr-un audit financiar și îi era dificil să scaneze zeci de hârtii de acasă. Dincolo de oboseala fizică pe care spunea că o simt toți profesorii din cauza zecilor de video call-uri în care sunt conectați zilnic, era emoționată de felul în care s-a legat comunitatea din jurul școlii pe care o conduce.

„Dacă raportez la cât de nepregătiți ne-a prins această pandemie pentru digitalizare, ne-am descurcat peste așteptări.”

Pentru fiecare clasă, diriginții și învățătorii au ales platformele și metodele cele mai potrivite, mai ales că nevoile și competențele diferă de la clasă la clasă. „Am clasa a doua în care toți provin din medii sociale defavorizate”, explică directoarea. „Cântăm cu învățătoarea la telefon, povestim. Cu alții, limba română pe Zoom merge impecabil. Cu share screen, suntem exact ca la tablă. Microfoanele pe mute, ca să nu fie haos și le pornim doar când intervenim.”

Învățătorii i-au organizat în grupuri mici pe copiii din clasele primare care nu au acces la tehnologie și mențin legătura telefonic zilnic câte o oră-o oră și jumătate. Un băiețel i-a spus învățătoarei lui că se bucură de pandemie pentru că așa a avut șansa să o aibă doar pentru el la telefon, să povestească, să glumească, să se asculte.

În clasă simțeam că e dreptul meu, că mi se cuvine să fiu acolo, că mi se cuvine atenția lor. Ce oportunitate aveam să fim atât de aproape și parcă abia acum o apreciem. (Simona Marcu, Baia Mare)

Pentru Școala Altfel, vor încerca să folosească cât mai puțin tehnologia. Plănuiesc o sesiune de camping în casă și toți – copii, profesori, directoarea – își vor amenaja corturi și se vor fotografia, apoi vor vota cele mai reușite decoruri. Fiecare clasă își gândește și designul unei pernuțe – croșetată, pictată, împodobită cu mesaje. „Când ne vom întoarce la școală, vom pune toate pernuțele într-un colț să ne amintească în momentele grele cât de dificil ne-a fost să fim departe unii de ceilalți și cum trebuie să prețuim că suntem din nou împreună”, spune Simona Marcu.

-----

După ce a devenit clar că școlile vor fi închise mult mai mult de două săptămâni, cum se anunțase inițial, și că nu știe nimeni cât va dura de fapt izolarea, a devenit un pic mai greu pentru toată lumea să reziste în casă. Treptat, părinți, profesori și directori au devenit mai irascibili, mai speriați, mai plictisiți. Părinții s-au mai supărat în grupurile de WhatsApp când s-a modificat orarul, profesorii s-au mai descurajat că n-au reușit să aducă un copil la clasa online sau să ia legătura cu familia, s-a născut panică atunci când s-au apropiat cazurile de COVID-19. Ochii au început să doară și tâmplele să zvâcnească de la zile în șir oglindite în ecrane. Dar așa cum au ieșit la lumină nuanțele mai închise și mai obosite ale tuturor, au apărut și dorul și nevoia de conectare unii cu ceilalți, ideile trăznite, pozele de arhivă, râsetele profesorilor în miez de noapte pe un grup unde schimbă glume, provocările pe care elevii și le lansează unii altora și grija pentru cum ne simțim.

Am reușit să stau din nou de vorbă cu directoarea Școlii Gimnaziale „Elena Donici Cantacuzino” din Pucioasa, Claudia Ionescu, într-o vineri seara, trecut de zece. Pentru că amândouă avusesem zile pline în care ne fugărisem cu telefoanele, și chiar dacă în vremuri fără pandemie probabil ar fi fost nepotrivit să vorbim așa, am avut încredere să ne ascultăm una pe cealaltă într-un nou context.

După aproape trei săptămâni de condus școala închisă, Ionescu era mai obosită, dar la fel de în priză. Pe timp de zi nu apucă să se gândească la oboseală, e mereu într-un video call, la un curs online, la un telefon cu un părinte, la o discuție cu elevii, la o conferință organizată de Ministerul Educației, la o discuție cu alți directori din județul Dâmbovița sau din țară. Abia seara când lasă telefonul și laptopul de o parte și încearcă să citească câteva pagini, simte cum îi fug ochii din cauza ecranelor. „Dar n-avem ce să facem. Nu avem cum să facem altfel. Trebuie să rămânem aproape de copii.”

După o săptămână în care Ionescu a încercat să respecte orarul inițial, a decis reorganizarea: dimineața română și mate, ca să-i prindă cât mai atenți pe copii, iar celelalte discipline să fie predate cu o frecvență de o dată pe săptămână, în calupuri care nu depășesc 40 de minute.

Directoarea din Pucioasa le-a făcut tutoriale profesorilor cu print screenuri și explicații text pentru cum să folosească platforma de video conferințe Zoom. Le-a trimis aplicații pentru telefon. A simțit că e timpul să fie „cu un pas înaintea lor” și să facă ea munca de documentare ca ei să se concentreze pe relația cu copiii și livratul informațiilor, să nu își consume timpul și cu căutatul celor mai bune platforme.

Chiar dacă e obositor și greu, mai ales că e acasă și cu fiica ei de clasa a doua, Ionescu simte că această perioadă de izolare a adus mult mai multă apropiere între copii și în echipă. Profesorul de sport le-a oferit ore de fitness la care au participat și copiii și părinții. Profesorii s-au organizat într-un grup de WhatsApp în care glumesc la ceas de seară după ce se liniștesc, postează fotografii și filmări din arhivele cu serbări, rememorează replici din cancelarie sau din clase. „E un zumzet continuu și sunt mândră de ei. Sunt responsabili și cu buna dispoziție. Pentru că și nouă ne e greu. Și noi înnebunim acasă. Și nouă ne e foarte dor de școală.” În colegi și părinți, Claudia Ionescu a găsit persoane solidare care au donat telefoane copiilor care nu aveau sau le-au reîncărcat cartelele ca să aibă acces la internet.

Copiii au propus provocări colegilor. Unul face o problemă de matematică cu bețe de chibrituri și-i invită și pe ceilalți, altul le propune să meșterească ceva și să pună poze. Învățătoarele se distrează cu animalele 3D de la Google și toți copiii de la clasele primare folosesc telefoanele părinților ca să se fotografieze cu animalul preferat.

Dacă-mi spunea cineva la începutul anului că în trei luni trebuie să digitalizăm întreaga activitate și să lucrăm de acasă, aș fi râs și aș fi spus că e imposibil. Viața ne-a luat-o înainte. (Claudia Ionescu, Pucioasa)

Ionescu e încă cu gândul la cei cinci copii de lângă Pucioasa pe care nu are cum să-i includă în cursurile online, dar a decis împreună cu restul echipei că, fiind atât de puțini și lucrurile mergând atât de firesc cu ceilalți, nu pot să nu avanseze cu materia – chiar dacă încearcă să o facă cu activități cât mai practice.

Pentru unul dintre ei, soluția a venit chiar de la un coleg care-i mai dădea temele și iarna când celălalt nu putea coborî din cauza drumului acoperit de zăpadă. Băiețelul s-a oferit să-l sune el până prinde semnal și să-i povestească la telefon tot ce fac. „Tu vei fi profesorul lui, am bază în tine”, i-a spus directoarea, și a fost mândră de el că era fericit că putea să facă asta. „Multe descoperim unii despre ceilalți, dacă suntem atenți.”

Abonează-te la Jurnal de pandemie – un newsletter zilnic DoR cu informații noi despre coronavirus, despre cum ni se schimbă viața în timpul pandemiei, cum putem rămâne conectați și cum găsim resurse pentru reziliență, compasiune și ajutor.