Sunt două săptămâni de când nu mai mergi la școală. Ești blocat în casă cu toată familia și ziua trece fără să faci nimic. Te întrebi cum să fii mai productiv și unde să găsești acel impuls care să te motiveze. Oare izolarea va avea consecințe pe termen lung? Și cum e pentru tine acum când îți folosești telefonul nu doar pentru meme-uri, urmărit influenceri și vorbit cu prietenii, ci și pentru lecții, teme, chiar și teste? Sau poate ai prieteni care trăiesc în familii abuzive și nu știi cum să-i ajuți, acum că o tensiune îmbâcsită s-a așezat tacticos deasupra tuturor relațiilor noastre înghesuite în câteva camere și ferestre de chat. Și ce-i cu teama care te face să ștergi frenetic toate ambalajele, dulapul, frigiderul, masa și laptopul? De cel puțin trei ori pe zi.
Am întrebat elevii pe Instagram ce întrebări au pentru un psiholog. Apoi am discutat despre dilemele lor cu Yolanda Crețescu, psiholog clinician, psihoterapeut și fondatoarea DepreHub, un helpline gratuit care asigură suport în situații de anxietate sau atacuri de panică, și cu Dorina Stamate, psihoterapeut în cadrul Clinicii de fericire, care lucrează individual sau în grup cu copii și adolescenți, dar și cu adulți. Iată mai jos sfaturile lor:
Cum să mă motivez? Cum să fiu mai productiv?
• Caută plăcere în lucrurile pe care trebuie să le faci. • Păstrează rutina obișnuită, pe care o adaptezi situației actuale. • Stabilește-ți un scop pentru care să te trezești dimineața și în care să te implici activ.
Yolanda Crețescu: În copilăria mică, productivitatea este dată și de plăcerea cu care copiii sunt prinși să facă anumite activități. Când sunt mic, pot avea o rezistență mai mare la sarcinile care intră în categoria trebuie să: trebuie să citesc, să colorez, să fac fișe sau curat în cameră. De ce? Pentru că noi avem aceste două instanțe: instanța plăcerii și instanța trebuinței. De fiecare dată când sunt pus într-o situație nouă, instinctul meu este să mă duc în zona de plăcere. Ca o activitate să ajungă să-mi placă, am nevoie să depășesc sentimentul de neputință, de eșec și să mi se creeze curiozitatea și plăcerea de a face acel lucru. Și atunci mă întreb: ceea ce fac îmi face plăcere? Lucrez cu drag la matematică sau lucrez pentru că trebuie? Cum facem să găsim plăcerea în trebuie? Găsim acel context care să ne placă. Când avem teme, nu avem de ales dacă le facem sau nu, dar avem de ales când și unde le facem, cu ce scriem, unde scriem, cu ce începem, care este ritmul. De aici ne luăm plăcerea.
Dorina Stamate: Cel mai important este să păstrăm o rutină. Dacă eu învățam dimineața și mă trezeam la 7 să mă duc la școală – nu la 7, dar măcar la 8 mă trezesc, mă spăl, mănânc, mă îmbrac, mă încalț, ca și cum m-aș duce la școală. Mă așez într-un loc pe care îl fac biroul meu, banca mea și mă uit pe orar. Ce-i astăzi? Luni, de la 8, ce aveam? Franceză. Foarte bine. Scot cartea de franceză și citesc lecția respectivă. Poate că o să am neclarități, mi le notez, ca și cum aș fi la școală. După care îmi sun câțiva prieteni și vorbesc cu ei, ca și cum aș fi în pauză. Încerc să angrenez măcar doi-trei dintre prietenii sau colegii mei care să facă același lucru ca mine în același timp.
Rutina asta ne ajută să ne păstrăm vii, pentru că altfel cădem în apatie. Ce facem după? Dacă nu ne vom stabili un program clar al acestei perioade, ne va fi foarte greu să trecem peste.
Și obiectivul poate să fie fixat în funcție de toate lucrurile pe care n-ai avut timp să le faci. Dacă eu îmi voi stabili un scop, voi fi motivat să mă trezesc dimineața pentru a face acel lucru. Nu să mă trezesc să-mi văd serialul pe Netflix. Face parte și asta din viața noastră, dar nu implică o participare activă a noastră. Va trebui să găsim un scop care să ne facă să ne implicăm și care să ne țină în priză, ceva care ne face plăcere, ceva ce ne-am dorit. Să ies din această perioadă știind foarte bine să fac lucrul care aduce bucurie sufletului meu.
Ce activități benefice pentru minte, trup și suflet ar trebui să fac în perioada aceasta?
• Încearcă să înțelegi că ai nevoie de timp pentru a intra în ritmul obișnuit și că acest timp diferă pentru fiecare. • Separă locul pentru lecții de locul pentru relaxare și timpul de lecții de timpul de familie. • Setează-ți de la început o perioadă aproximativă de stat în casă (o lună, două) și planifică-ți timpul.
Yolanda Crețescu: Cel mai important este să definim această perioadă, pentru că a venit brusc peste noi și avem nevoie de un timp de adaptare. Nu vom putea fi eficienți 6 ore pe zi, ca la școală. Avem nevoie să avem răbdare cu noi, să ne construim ritmul în noile condiții, să ne redefinim spațiul. Până acum, venitul acasă, stimulii vizuali, persoanele și ritualurile de acasă ne spuneau că e moment de relaxare, de afectivitate, de colaborare în familie și mai puțin de școală. Acum ne găsim foarte greu ritmul de muncă pe canapea. Tendința este să te duci la frigider, să te uiți la televizor, să simți un oarecare disconfort la capacitatea de concentrare. Avem nevoie să știm – părinți, profesori, copii – că vom reuși să ne intrăm în ritm în câteva ore sau în câteva zile și depinde de noi cât de repede ne motivăm. Dacă amân în fiecare zi, e ca la cura de slăbit, dacă o să mă apuc să..., n-o să se întâmple niciodată. Dacă astăzi îmi propun să stau o oră, o să-mi găsesc cumva și concentrarea.
Recomand să ne separăm locul de lecții cu locul de relaxare, timpul de lecții de timpul de familie. Este un proces pentru întreaga familie și ne ajută să ne facem un program de lucru în care să fim cu toți în acest mood, pentru că și mama are de lucru, și tata are de lucru și eu am de lucru.
Și dacă ne creăm același ritm, o să ne fie mai ușor. Avem nevoie să păstrăm un echilibru și o sincronizare între sarcinile vieții. Avem nevoie de timp pentru noi.
Dorina Stamate: Mi se pare important ca și adulții și copiii să-și seteze un timp rezonabil de stat în casă. Dacă îmi voi seta din capul locului ideea că va fi o perioadă mai mare de petrecut înăuntru și dacă ne vom face planuri de la început, ne raportăm altfel la situație. Avem ocazia de a petrece timp cu familia noastră. E momentul să ne apropiem unii de alții. Putem să ne jucăm mult, i-ar ajuta și pe adulți să se detensioneze dacă am veni cu propuneri către ei. Sunt multe lucruri care ne pot aduce împreună acum, trebuie doar să avem mindsetul potrivit. Să ne gândim că suntem nevoiți să petrecem un timp în casă, în formula specifică a fiecăruia dintre noi, că n-avem încotro și că trebuie să găsim o soluție să ieșim din experiența asta echilibrați emoționali și cu relațiile funcționale în continuare. Dacă facem setarea potrivită, pe urmă lucrurile vin ușor. E doar o pauză. Omenirea s-a pus pe hold o perioadă. Ne dăm un restart. Hai să vedem cum folosim timpul ăsta bucurându-ne de ce avem de trăit. Gândește-te că ți s-a dat mai mult timp să înveți, să reflectezi, să te raportezi la viața ta altfel, să-ți cunoști mai bine prietenii, familia. Să descoperi pasiuni, să faci ceva pentru tine.
Este posibil ca izolarea să aibă consecințe pe termen lung?
• Stresul posttraumatic este o consecință a izolării și pentru a-l putea diminua trebuie să privim aici și acum. Nu poți controla numărul bolnavilor, dar poți controla lucrurile care țin de tine. • În timpul zilei, nu verifica știrile constant. Alege-ți unul sau mai multe momente în care să afli ce s-a mai întâmplat.
Yolanda Crețescu: Da, izolarea are repercusiuni psihologice. Se vor genera multe cazuri de stres posttraumatic, pentru că acest pericol nu face decât să ne țină într-o stare continuă de alertă. Dacă stresul, în forma lui imediată, este o formă de a aduce vigilența în orice organism și de a mă ține trează, astfel încât să-mi iau măsurile de siguranță, prelungirea acestui stres face ca organismul să declanșeze reacții fiziologice care pot avea impact pe termen lung: bătăile inimii, creșterea insulinei în sânge, tensiune arterială. Dacă ne gândim doar la nivel psihologic, vom vedea că multe elemente care sunt prezente în acest tablou de pericol la care suntem expuși vor rămâne în interiorul nostru ca definitor de frică. De câte ori vom fi puși în situația de a repeta elemente oricât de mici din această situație, de atâtea ori vom regenera reacția la stres. De câte ori vom vedea pe cineva că strănută lângă noi, că a făcut febră, că sunt într-o comunitate în care unul, doi, trei colegi s-au îmbolnăvit, involuntar voi trăi aceeași reacție ca acum. Ne va trebui timp să ne imunizăm emoțional.
Pot diminua modul de percepere a pericolului prin măsurile de prevenție pe care mi le iau, pentru că nu evenimentul este problema, ci reacția mea la eveniment. Dacă în general sunt o persoană pesimistă, anxioasă, acum voi exacerba aceste reacții, voi percepe această realitate mai periculoasă decât este de fapt. Soluția este să ne uităm aici și acum.
Sunt bolnavă? Nu. Mi-am luat toate măsurile de siguranță? Da. Deci mă pot ocupa de o viață domestică liniștită. Pot citi o carte, pot lucra, pot găti, pot să mă aud cu prietenii. Pur și simplu mi-am schimbat rutina. E ca și cum afară este iarnă, suntem în acea perioadă de punți între sărbători, pe care ne-o dorim cu toții, și-mi place să stau la mine acasă.
Dar dacă voi percepe această perioadă ca fiind una periculoasă, îngrijorătoare, în care nu știu ce mă va aștepta, în care am pierdut bani, în care nu știu dacă voi mai avea un job, în care nu știu dacă voi mai trăi, dacă părinții mei vor fi sănătoși sau nu, nu am cum să stau liniștită, nu am cum să nu-mi declanșez stresul posttraumatic.
Încerc să mă limitez, dimineața și seara sau o singură dată pe zi, la un jurnal care să mă pună la curent cu informațiile și, după aceea, viața mea să meargă mai departe. Dacă știu că numărul de îmbolnăviri, numărul de morți e mai mare sau mai mic sau mai este încă o țară, oricum sunt departe de ușa mea. De data aceasta, eu nu am decât grija familiei mele și a perimetrului meu și dacă pot să contribui la comunitatea mea, atunci îmi va face mai bine să mă simt conectată și cu apartenență în mediul meu.
Creierul meu își imaginează ceea ce se întâmplă în Italia, de exemplu, sau în Suceava, și trăiește ca și cum mi s-ar fi întâmplat mie. Nu fac decât să-mi sabotez sistemul imunitar, să-mi introduc o stare de stres și de panică, care mă va face să am reacții iraționale atunci când voi avea nevoie de toată stabilitatea mea emoțională.
Cum pot trece peste germofobia acută pe care o simt în casă?
• Prin precauție. Respectă normele de igienă și de izolare socială. • Spălatul excesiv pe mâini duce la apariția de plăgi, care sunt porți de infecție.
Dorina Stamate: Important este să nu lăsăm să ne acapareze anxietatea și să vedem un pericol acolo unde el nu este de fapt, pentru că, rămânând în această situație în care gândurile negative pun stăpânire pe mintea noastră, nu mai ieșim de acolo. O doză mică de precauție și de control, în raport cu microbii, e bună pentru că asta ne va face să avem un comportament de protejare și vom spăla mai mult, ne vom dezinfecta mai mult, ceea ce probabil că ne va ține mai departe de contaminare. Să fim în gardă și precauți, dar să nu lăsăm să ne scape de sub control îngrijorarea, care poate face mai mult rău decât virusul în sine.
Yolanda Crețescu: Încercând să avem informații și date. În momentul în care eu nu cuprind cu mintea rațională, voi avea reacții emoționale. Și atunci am nevoie să știu care este pericolul, care este modul de transmitere, care este pericolul de contagiune, pe ce suprafețe. Dacă în camera mea nu a intrat nimeni, nu trebuie să șterg în fiecare secundă. Dacă eu n-am ieșit din casă, nu trebuie să mă spăl în fiecare secundă, pentru că odată ce noi ne sensibilizăm pielea, folosind tot felul de substanțe dezinfectante într-un ritm mai des decât este normal, nu fac decât să-mi creez plăgi. Și alea sunt porți de infecție. Izolarea socială și măsuri normale de igienă – am pus mâna pe ceva care e în exteriorul casei mele, l-am dezinfectat și m-am spălat pe mâini, evit să duc mâna la nas, la gură, la ochi. Trebuie să înțeleg că poarta între exterior și interior sunt orificiile corpului meu. Dacă acolo eu nu ajung să mă contaminez, nu sunt în niciun pericol, dar pentru asta am nevoie de informații, am nevoie să știu. Când știu, devin rațional, când nu știu, reacționez instinctual.
Cum trec mai ușor peste această perioadă dacă trăiesc într-o familie abuzivă?
• Creează-ți propriul spațiu, cât mai izolat de interacțiunile cu cei din jur. • Fă lucruri care să-ți crească încrederea în tine. • Încearcă să înțelegi comportamentele părinților și să oprești alimentarea sau provocarea conflictelor.
Dorina Stamate: E bine să-ți creezi un spațiu al tău, ferit de interacțiunile abuzive cu cei din jur, oricare ar fi ei. Să încerci să-ți creezi niște comportamente care să-ți crească încrederea în sine, în putințele proprii.
Contează foarte mult să faci lucruri, nu să stai. Să desenezi un copac și să-l desenezi mai bine decât cel pe care l-ai făcut ieri. Asta-ți dă un sentiment de încredere în puterile tale, pentru că atunci când trăiești într-o familie abuzivă, încrederea în tine e scăzută.
În general, ești apostrofat că nu ești în stare, că nu poți, și atunci noi asta trebuie să contracarăm. Să încercăm, atât cât putem, în funcție de vârsta noastră și de maturitatea noastră emoțională, să facem noi ceva ca să creștem asta. Să ne ținem departe de interacțiuni, să nu intrăm în conflict, să încercăm – adulți, adolescenți, copii – să înțelegem că e o situație tensionată pentru toți și să nu punem paie pe foc. Să stăm așa mai low profile.
Yolanda Crețescu: Avem nevoie să înțelegem. Depinde de vârsta copilului; un copil mic va deveni și el abuzator, pentru că învață comportamente de la părintele lui și pentru că va evita poziția de victimă și-și va asuma pozițiile de agresori, așa cum vede din familia toxică. Dacă sunt mai mare, atunci voi folosi în continuare modul de răspuns pe care l-am învățat în familia mea, și voi deveni și eu toxic la rândul meu. Din păcate, în astfel de situații, anxietatea pierderii controlului, anxietatea vizavi de eșec, de potențialul eșec, fac ca reactivitatea și agresivitatea să rămână singurele forme de răspuns.
Dacă sunt mai mare, încerc să înțeleg tiparul comportamental, ce anume din ceea ce face tata sau mama îmi este dedicat mie sau este particular modului lor de a fi. Dacă tata este coleric, este coleric cu mine sau așa este el? Și mă întreb: de ce este tata coleric? Învăț să mă uit la istoria lui de viață și să văd care este frica din spatele furiei. Frica de a pierde controlul. Frica de a pierde ceva, de a nu fi un părinte foarte bun, frica de a nu ți-o lua altul înainte. Frica de eșec social. Frica de a pierde oportunitatea banilor sau de a-ți pierde statutul în familie.
Asta ar trebui să te ajute să înțelegi că nu ești victima părintelui tău și că acel părinte a avut un context care l-a determinat să fie așa. Și atunci nu vei mai lua hainele victimei, ca atare nu-l vei transforma nici pe el într-un persecutor. De obicei, în relațiile toxice, acest triunghi – victimă/salvator/persecutor – își schimbă rolurile. Ne schimbăm hainele între noi. Victima poate să devină persecutor, salvatorul, persecutor și așa mai departe. De aceea, vrând nevrând, persecutorul meu se transformă într-o victimă, pentru că și eu mă transform într-un persecutor. Există și varianta în care unul dintre noi devine salvator, eu să devin salvatorul părintelui meu. Dacă generez anumite discuții, dacă îmi schimb comportamentul, dacă nu-i mai alimentez anumite sensibilități care să-l facă persecutor, atunci avem o șansă. Dar în astfel de situații, puțin probabil să ajungi la atâta înțelepciune fără un ajutor specializat, care nu trebuie să vină neapărat din consilierea cu un specialist, ci așa cum facem noi acum. Media face psihoeducație, dacă informația este corectă, dacă este distribuită în mediul corect și dacă este și înțeleasă corect, ajută.
Liceul e un coșmar continuu. Nu îmi e dor de școală și sper să stăm acasă cât mai mult.
• Profită de timpul pe care-l ai pentru a observa ce nu merge în relațiile cu colegii.
Dorina Stamate: Acei elevi care nu s-au adaptat la școală pot să profite de situație: am ocazia să stau mai mult singur acasă și aș putea să folosesc acest timp să mă apropii de colegii mei într-un alt fel decât aș fi făcut-o față în față, găsind interese comune, un joc, ceva care poate înfiripa o relație de colegialitate care să se dezvolte când vom merge din nou la școală. Situația asta poate să fie un incubator pentru această relație, care în mod normal ar fi fost greu să se întâmple. Trebuie încercat, poate acum se întâmplă mai ușor. Să folosim timpul acesta să ne reevaluăm relațiile, alegerile, să vedem ce putem face diferit. Dacă ne vom gândi că suntem blocați, se va instala frustrarea, dar dacă vom găsi modalități de a ne satisface nevoile, inclusiv cele relaționale, de a ne vedea cu oamenii, lucrurile vor fi de suportat.
RESURSE UTILE
- Cum facem față anxietății pe timp de pandemie?
- Ambasador pentru comunitate, prima linie gratuită de consiliere psihologică pentru profesori, elevi și părinți, pe tema COVID-19, lansată de Asociația Proacta EDU, în parteneriat cu MEC.
- DepreHub
- Cum pot adolescenții să își protejeze sănătatea mintală în timpul pandemiei (Unicef România)
