Aparent le-am putea da dreptate. În definitiv, problemele cauzate de trecerea în online în vremea pandemiei sunt arhicunoscute. Însă specialiștii nu se mulțumesc să afirme că nu a existat dezbatere online, ei spun chiar că nu poate exista dezbatere (serioasă) online. Și de-aici opiniile noastre se despart.
Eppur si muove
(1) Poate sunteți familiarizați cu mișcarea „open source”, efortul colaborativ de a construi programe de calculator pentru care codul sursă să fie liber accesibil tuturor. Într-un asemenea efort, fiecare are libertatea să programeze ce vrea și diversele comunități care dezvoltă programele aleg ce postează și ce abandonează.
Cum se iau acestei decizii? Prin dezbatere, multă dezbatere. Ce fel de dezbatere? Online. Ba chiar în forme clasice, primitive, ale comunicării online. Există sute de milioane de routere pe internet, care au ca sistem de operare o formă sau alta de Linux și deciziile majore privind dezvoltarea acestui sistem au fost luate în urma unor discuții pe liste de email.
Și nu este singurul exemplu. Diverse coaliții de ONG-uri, la care am contribuit sau despre care știu, își coordonează pozițiile prin comunicare online, prin email, Facebook sau WhatsApp.
(2) Mai mult, dezbaterile indirecte sunt mai vechi decât Internetul. Profesorii universitari sunt, cu siguranță, loiali ideii de camaraderie implicată în conceptul de „universitas magistrorum et scholarium" și cred că de la prezență pornește totul. Dar Umanismul și Iluminismul nu s-au născut de aici, ci din discuțiile purtate de cărturarii și filozofii vremii la distanță, prin corespondență.
(3) Exemplul anterior este, desigur, extrem. Căci ce pot cărturarii poate nu pot copiii. Dar, din nou, realitatea e alta. Ce fac elevii toată ziua pe net? Socializează, formează conexiuni umane care altfel le-ar fi mai puțin accesibile.
Prin urmare, problema nu este că elevii nu știu să socializeze și să dezbată. Problema suntem noi, noi nu știm să dezbatem cu ei.
Noi credem că mesajul nu poate fi transmis decât față în față, pentru că noi nu știm să ne exprimăm altfel. Sau, chiar dacă am învățat, nu facem încă legătura cu modul în care lucrăm.
Asincron, asincron, asincron
Știm, deci, că este eminamente posibil să dezbați la distanță, inclusiv mari teme filosofice, precum și că tinerii și copiii sunt capabili și dornici să interacționeze online. Atunci, ce nu se leagă? Ce au discuțiile pe rețelele de socializare și nu au discuțiile didactice?
Când Erasmus le scria amicilor săi, aceștia nu răspundeau în timp real. Când se discută încotro să meargă Linux, discuțiile pot dura săptămâni sau luni. Am reclamat odată un bug mic, dar bizar, în LiberOffice și de ani de zile primesc update-uri. Pe Facebook pui o postare dimineața și primești comentarii toată ziua. Chiar și în schimbul de mesaje scrise poți zice „brb” (be right back) și te oprești să faci o treabă. Sau „gtg” (gotta go) și dispari pentru mai multă vreme. Sau ce mai zic tinerii în ziua de astăzi. Eu, de exemplu nu zic uneori nimic, dar prietenii mei sunt obișnuiți că nu răspund pe loc.
Așadar, putem să dezbatem mult și cu relativă ușurință, atâta vreme cât vorbim pe rând. Foarte pe rând.
Și cum ar arăta asta practic? Țineți cont că nu sunt nici pedagog, nici student. Nu faceți ce sugerez mai jos fără să vă întrebați copiii pe unde hălăduiesc ei online, care sunt practicile și regulile lor de discuții.
Ca exemplu, pentru cei de vârsta mea, plus-minus 15 ani, aș face un grup dedicat de Facebook, invizibil din afară, și aș stabili o regulă: se discută o singură temă odată. Cine, cum și ce rol joacă depinde de decizia fiecărui pedagog.
Un asemenea aranjament ar avea autoritate (profesorul este administrator). Ar avea note (pe baza comentariilor care ar ține loc de activitate la oră). Ar avea concurență între elevi (ați văzut vreodată o dezbatere pe Internet, sper). Ar avea, în funcție de nevoi, poze, video, documente editabile simultan etc.. Ar avea interacțiune și, mai greu, lucru de echipă.
Vreau să fiu bine înțeles: problema alegerii unei platforme nu este una tehnică, nu este vorba (prea mult) de caracteristicile tehnice. Platformele de socializare au ani de zile de experiență în urma lor și nu o să descoperiți, într-o simplă documentare de câteva ore, noul Facebook. Problema este una de adaptabilitate, de adaptare cât mai ușoară. De aceea platformele pe care le folosesc deja tinerii și formele în care le folosesc sunt punctul de pornire al deciziei.
Dacă sunt studenți, poate preferă Slack. Dacă sunt axați pe vizual, poate Instagram. Faceți o oră de dirigenție cu ei și rugați-i să vă povestească. Sau poate că există și soluții sincrone. Vă luați cu toții câte un avatar în World of Warcraft și refaceți războaiele dintre Atena și Sparta – dar deja speculez prea tare. Ideea este că, de data asta, ei știu mai bine și vă puteți inspira din experiența lor.
Evident, o dezbatere asincronă, indiferent de platformă, cu greu poate fi înghesuită într-o ședință de 50 de minute. Ar vorbi toată lumea odată și ar ieși o cacofonie. Dezbaterii îi trebuie lăsat un timp care, posibil, se măsoară mai degrabă în zile și nu în ore.
Aici este secretul. Se poate avea dezbatere online, dar nu în cadrul restrictiv al orei de clasă, curs sau seminar. Ceea ce nu este musai rău.
Desigur, unii copii vor suferi în lipsa stimulării directe. Dar alții vor înflori departe de privirile critice ale colegilor.
Deci, va fi bine?
O, nu. Nu la început.
Prima oră de clasă a unui profesor este, presupun, grea. Deși avea ani de pregătire în spate și practică supervizată.
Acum va fi tot prima oră, doar că în loc de pregătire va avea în spate un articol de pe Internet, scris de către un băiat cu experiență extensivă în lucrul online cu... adulți. O să fie aventură și teroare.
Dar țineți minte atâta: se poate. Copiii și tinerii deja pot.
