Se dă următorul exercițiu pentru profesori: alegi în minte trei elevi din clasă, unul de care ești apropiat, unul față de care ai o atitudine neutră și altul de care nu îți place. Îi iei pe rând și te întrebi dacă fiecare vrea să fie în siguranță, dacă vrea să aibă relații bune sau să fie fericiți.
„Un profesor ne-a mărturisit că în cazul elevului de care nu-i plăcea, când acel elev lipsea, era fericit. Dar după ce au făcut acest exercițiu și s-a concentrat cu adevărat pe acest elev dificil și-a dat seama că știa despre el că avea o viață grea acasă, că părinții lor se certau sau venea dintr-o familie cu mai puțini bani… Asta le-a deschis ochii. Și-au dat seama că în final și acest elev voia să-și satisfacă niște nevoi de bază: să fie văzut, să se simtă în siguranță.”
Rezultatul: la începutul următoarei clase, au vorbit mai mult cu elevul respectiv și comportamentul lui chiar de atunci s-a îmbunătățit.
Este o mică parte din ce înveți la cursul de compasiune de la Centrul de Știință Contemplativă și Etică bazată pe Compasiune care este dezvoltat de Universitatea Emory din SUA, unde Timothy Harrison este profesor. Ideea generală de la care pleacă este că, indiferent de religie, locul din care venim și cultura locală, trebuie să ne educăm să ne privim unii pe alții ca pe ființe umane.
Cursul se numește Cognitively Based Compassion Training - CBCT și este disponibil și în România, prin Fundația Verita.
Harrison a fost în iunie la București, în cadrul evenimentului „Learning tapestry. The future of education”, unde a vorbit despre cum poți construi relații mai bune cu elevii tăi, dar și cu sine. Cu Școala9 a vorbit despre educarea inimii, despre cum pui limite sănătoase ca să nu intri în burnout și despre cum se măsoară compasiunea.
Școala9: Cum poate fi adusă compasiunea în educație?
Timothy Harrison: Ce înțelegem prin compasiune? Nu se referă doar la un fel de atitudine de milă, de genul „o, săracul de tine, îmi pare rău că te simți atât de rău”. Compasiunea este acel impuls pe care îl avem de a răspunde la suferința altora, de a face ceva în această privință. Și asta ar putea fi de la un părinte la un copil, ceea ce se întâmplă tot timpul și, de fapt, această relație este o dovadă că compasiunea este încorporată. Mamiferele nu ar fi supraviețuit dacă nu ar fi existat această capacitate a părintelui de a-și pune propriile nevoi deoparte și de a se concentra pe copil, iar noi toți suntem beneficiarii acestui lucru.
Ceea ce este cu adevărat interesant este că - și se pare că este o boală modernă - uneori ne lipsește compasiunea de sine. Ne lipsește capacitatea de a avea pur și simplu grijă de noi înșine și de a ne oferi același tip de bunătate și apreciere, iertare, dragoste pe care ne-am strădui să le oferim prietenilor sau membrilor familiei noastre.
Așadar, în programul nostru educațional, avem strategii pentru a-i ajuta pe oameni să cultive și să susțină toate aceste trei tipuri de compasiune: cea interpersonală, compasiunea sistemică și cea autodirecționată.
Dacă nu putem să ne vedem pe noi înșine ca o ființă umană întreagă, cu puncte forte și puncte slabe, atunci când ne întoarcem spre ceilalți, uneori ne este greu să vedem că și ei sunt ființe umane întregi, cu propriile lor puncte forte și puncte slabe.
Programul nostru educațional este concentrat pe a ne deschide ochii și să facem vizibilă realitatea că împărțim această planetă alături de alte șapte miliarde de oameni care, în felul lor, sunt la fel de prețioși, la fel de speciali, la fel de vulnerabili ca toți ceilalți.
Dacă putem rămâne conștienți de acest lucru, noi avem încredere că vom schimba modul în care acționăm. Astfel încât programul nostru nu este un program de genul „trebuie să faci asta, dacă te confrunți cu această situație”. Fiecare e diferit, fiecare cultură este diferită, compasiunea arată diferit în culturi diferite și este în regulă că e așa. Dacă aveți un sistem de credințe puternic, fie el creștinism, hinduism, budism, iudaism, islamism, nu există niciun motiv pentru care să nu găsiți modalități de a cultiva acel simț incluziv al compasiunii și să-l extindeți. De fapt, este ceva deja existent în religia ta, cel mai probabil.
Reduce sentimentul de singurătate, reduce biomarkerii de stres din sânge
- Să predai despre compasiune la universitate te duce într-o zonă academică, a rigorilor. Este compasiunea măsurabilă din punct de vedere științific?
- Știința lucrează la asta. La orele de biologie în anii 1980 și la orele de psihologie, de asemenea, nu ai fi găsit niciodată cuvântul „compasiune” în vreun manual.
Dalai Lama este reprezentantul acestor vechi tradiții budiste indo-tibetane, care s-au concentrat pe modul în care oamenii cultivă compasiunea prin meditație, prin discuții, prin exerciții analitice, 1200 de ani au fost centrale pentru cultura și religia lor. Dalai Lama a devenit interesat de știință și a început să se întâlnească în anii '80 cu cercetători. A avut o întâlnire în care a aflat despre mai multe studii în neuroștiințe care cercetau comportamentul și creierul oamenilor care sufereau de anxietate, depresie, furie.
Dalai Lama s-a întors către acest grup de oameni de știință și a spus: de ce studiați doar aceste stări emoționale negative, de ce nu studiați bunătatea, generozitatea, recunoștința și s-au uitat unii la alții și a fost un fel de moment „aha”.
Cred că Richard Davidson, un mare cercetător în neuroștiințe, era acolo și apoi a devenit unul dintre cei mai importanți cercetători care a schimbat totul până la a crea acest întreg domeniu de studiu al compasiunii, generozității, bunătății, empatiei. Este la început, deoarece știința se mișcă foarte încet, dar este foarte clar că compasiunea are amprente neuronale distincte.
Oamenii de știință au arătat că sentimentul de compasiune reduce sentimentul de singurătate, reduce biomarkerii de stres din sânge.
Uneori, în limbajul nostru, confundăm empatia cu compasiunea. Empatie, compasiune, totul este amestecat. Lucrând în domeniul asistenței medicale de aproximativ 10 ani, este o mare ușurare când oamenii își dau seama că acest sentiment de a lua durerea altora ca și cum ar fi a lor, care este un răspuns empatic, este de fapt obositor și dacă pot învăța să observ când se întâmplă asta prin introspecție, prin practică, prin educarea minții și a inimii, să înțeleg că nu e treaba mea, e a lor, fără ca asta să însemne că trebuie să blochez totul, să mă disociez sau să mă depersonalizez…
În domeniul sănătății există fenomenul burnout - epuizare pe care o găsim și în predare, și una dintre caracteristicile epuizării este depersonalizarea, începem să îi vedem pe ceilalți pur și simplu ca pe niște obiecte, ca pe niște mașini. Acesta este un mecanism de adaptare când suferința altora ne copleșește.
„Mă gândeam să renunț la predat…”
Profesorii din Statele Unite experimentează acest lucru pentru că atât de mulți dintre elevi, în special în zonele cu venituri mici, suferă. Așa că profesorii pot prelua durerea elevilor lor, luptele lor, pierderile lor și e copleșitor.
Dacă acești profesori se pot antrena să spună: stai puțin, aceasta nu este suferința mea. Încă îmi poate păsa, pot avea compasiune, dar nu trebuie să iau această suferință și să o oglindesc, să fac ceva care trăiește în mine, dintr-o dată, nu mai este atât de obositor să fiu în preajma ei, pentru că am această abilitate. Dar, pe de altă parte, nu mă depersonalizez. Pentru că uneori ne gândim că acestea sunt cele două opțiuni: ori mă las atras, ori mă închid.
Se pare că există o a treia opțiune, o cale de mijloc, și aceasta este compasiunea. Este o abilitate la care unii oameni sunt în mod natural buni. Dacă găsiți pe cineva care predă de 40 de ani într-o școală cu venituri mici și sunt plini de energie și le place, ei și-au dat deja seama cum să facă asta.
Vestea bună este că există modalități de a preda acest lucru, de a-l practica și de a-l învăța. În unele școli din Statele Unite, programul nostru începe să fie introdus în formarea profesorilor, astfel încât aceștia să poată învăța acest lucru încă de la început.
Dar am avut mulți profesori care fac acest program și spun: mă gândeam să renunț la predat. Acum îmi dau seama de ce este atât de obositor pentru mine. Și îmi dau seama că nu trebuie să aleg între a bloca, a mă deconecta sau a fi copleșit. Pot găsi această cale de mijloc și pot rămâne motivat.
- În România, dar nu numai, e o mare dezbatere despre a echilibra grija pe care o arăți elevilor cu implementarea regulilor stricte. Se vorbește inclusiv despre asta, că dacă îi tratezi pe elevi cu prea multă compasiune, nu vor învăța ce înseamnă disciplina.
- Este o neînțelegere comună, să crezi că compasiunea este soft, slabă.
Dacă un copil se distrează, se joacă, dar e pe marginea prăpastiei și ar putea cădea, noi nu spunem: „dar e așa fericit, hai să-l lăsăm să se joace!”, ci vom pune limite: „știi, e periculos”, facem un gard și îi învățăm. Iar dacă vor continua, dacă se vor cățăra peste gard, s-ar putea să trebuiască să luăm niște măsuri mai drastice pentru a-i învăța că asta nu se face. Ar putea fi la fel și cu adulții care se comportă urât. A avea compasiune nu înseamnă să îi lași să se comporte nepotrivit, să îi lași să facă rău.
Compasiunea este despre reducerea răului, este despre dorința de a reduce răul nu doar pentru unul, ci pentru mulți. Așa că uneori, disciplina strictă poate fi foarte plină de compasiune.
Trebuie însă să fim atenți să nu impunem aceste restricții, aceste acțiuni disciplinare din furie, ci din compasiune. Din exterior, s-ar putea să pară același lucru. Dar furia este o motivație foarte diferită de compasiune.
Știința emoțiilor ne spune că furia implică un anumit element de neapreciere a persoanei pe care suntem furioși, de ură, poate fi un cuvânt prea puternic, dar un fel de alteritate și distanțare, gândindu-ne că celălalt este o persoană rea.
Ca părinte de adolescent, dacă adolescentul se distrează consumând mult alcool și conducând mașina foarte repede, dacă am compasiune pentru el, voi încerca să opresc asta pentru că este un comportament riscant, nu este bine pentru el, nu este bine pentru ceilalți. Așa că, din dragoste, voi stabili limite și voi disciplina. Nu din ură sau crezând că celălalt e o persoană oribilă!
Într-o astfel de relație scindată, copilul nu internalizează valorile pe care sperăm să le transmitem. Și ceea ce vor face este să se comporte bine atunci când profesorul este acolo, dar atunci când profesorul nu este acolo se comportă rău din nou.
