E o duminică înnorată de toamnă la Paris, iar părinți și copii cu pelerine colorate de ploaie fac grăbiți colțul pe lângă o cafenea elegantă. Trec pe sub o boltă de piatră și dau într-o stradă liniștită, unde se aud verbe la perfect simplu, vocale moldovenești și accente de București. La câteva străzi mai încolo este Turnul Eiffel, la câțiva pași mai în față sunt Institutul Cultural Român și Ambasada României din Franța. Ușa ICR-ului se deschide pentru câteva momente și copiii intră nerăbdători. Așa începe Școala Română din Paris în fiecare duminică.
Gențiana Dănilă, una dintre mamele-veterane ale Școlii Române, spune că a așteptat ani de zile un loc unde să-și poată duce fiicele să învețe despre România și limba română. „În Anglia, unde am locuit înainte, erau școli ruse, poloneze, tot vedeam prietenele cum își duc copiii….” Ajunsă la Paris, a înscris-o pe Maria, fata ei cea mai mare, la Școala Română imediat ce a împlinit 3 ani. Asta se întâmpla în 2006, la un an după inaugurarea Școlii Române la inițiativa ambasadorului României în Franța din acea perioadă, Sabin Pop. Între timp, școala a trecut în administrarea părinților.
De 14 ani, copiii români și francezi de origine română din zona Parisului vin în fiecare duminică la Școala Română. Pe Rue de l’Exposition, în cochetul arondisment 7 al Parisului, sunt găzduiți de ICR și Ambasadă, printre artă contemporană, pliante și tăceri solemne de duminică. Timp de două ore, aici copiii învață să vorbească, să scrie, să citească, să se joace și să fie ei înșiși în limba română. Cel mai mic are 3 ani, iar cel mai mare 16. Copiii sunt împărțiți în cinci grupe, după vârstă și nivelul de limbă. Patru dintre acestea sunt similare ca nivel cu sistemul românesc – grădinița, clasa pregătitoare, școala primară și primele două clase de gimnaziu. Cea de-a cincea este un atelier de teatru pentru adolescenți, început anul trecut. Anul acesta sunt în total 60 de copii înscriși, însă cererile cresc de la an la an – și listele de așteptare odată cu ele.
„Pentru mine ar fi fost o minciună să le vorbesc în franceză”, spune Gențiana, care își aduce de aproape 10 ani cele trei fiice la Școala Română, acum în vârstă de 16, 14 și 12 ani. Nu vede cum ar putea fi autentică într-o limbă care nu e a ei.
Și Valeria Brule i-a vorbit dintotdeauna în română lui Alex, fiul ei în vârstă de 14 ani, care merge la Școala Română de la 7 ani. Tatăl lui Alex e francez, iar băiatul se consideră „100% român și 100% francez”. Mulți copii vin din astfel de familii mixte. Fără limba română, jumătate din zestrea lor culturală – bunicii, verișorii din România, amintirile din copilărie ale părinților și ale lui Ion Creangă – este ferecată. Familia lui Alex merge în fiecare an în vacanță în România. Valeria spune că nu pierd nicio stagiune a Teatrului Național din București, iar una dintre piesele preferate ale băiatului este O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale.
Tatăl fiicelor Gențianei este din Spania, părinții și fratele ei locuiesc în Statele Unite, iar ea nu ajunge în România pe cât de des și-ar dori. Asta însă o face să se înverșuneze și mai tare ca fetele ei să cunoască bine țara. Într-un an, nostalgia a ajuns așa de mare încât le-a cumpărat uniforme școlare românești, „din acelea cu pătrățele, care nouă nu ne plăceau când eram elevi”.
La scurt timp după ce ambasadorul Sabin Pop și-a terminat misiunea în Franța, ambasada a renunțat la organizarea cursurilor de română pentru copii la Paris. Până atunci, ambasada se ocupa de tot, de la angajarea profesorilor până la organizarea serbărilor. Părinții s-au trezit atunci într-un „vid administrativ”, povestește Gențiana. În 2010 au înființat o asociație pentru a administra școala. Toți părinții copiilor de la școală devin membrii voluntari prin plata unei cotizații anuale de 320 de euro, care, alături de fonduri nerambursabile de la Ministerul pentru Românii de Pretutindeni pentru care aplică în fiecare an, acoperă salariile profesorilor și alte cheltuieli organizatorice.
Începutul asociației a fost ca inventarea unei noi limbi. Părinții au păstrat legătura cu Ambasada, însă dintr-o dată fiecare sală trebuia negociată, fiecare mișcare familiară, regândită. „A fost complicat, însă încet, încet și cu… abnegație am reușit să răzbatem”, spune Gențiana.
În mica curte interioară a ICR-ului, o fetiță se uită mirată la aparatul de fotografiat. Astăzi li se fac poze pentru albumul Școlii Române și de la etaj dau năvală în hol copii dintr-o altă grupă „ca turcii”, remarcă un părinte. Curtea se deschide într-o sală de expoziții, cu George Enescu, Elvire Popesco, Constantin Brâncuși și Emil Cioran reprezentați în variantă pop-art pe perete de artista Augusta de Schucani, și cu o masă lungă plină de manuale și copii. Unul câte unul, trec singuri pragul către curtea interioară și stau la poză, mici tătari stingheri și senini.
„Ridichea era lampa aceea din colț”, povestește Oana Troneci, care e de șapte ani profesoară la Școala Română din Paris. Cu o săptămână în urmă, a pus în scenă alături de grupa pregătitoare de copii de 5-6 ani povestea ridichii uriașe în sala lor mică de la etajul ICR-ului, după ce au vizionat-o pe YouTube. „Trăgeam toți și pisica și bunica și ridichea”, râde ea. Cursurile la Școala Română sunt un fel de mătuși de gașcă ale lecțiilor clasice din România. Pornesc de la manualele standard din care fac exerciții de vocabular, dar și de gramatică pentru cei din grupa de gimnaziu, și învață să scrie, să citească și să se exprime în română, după care izbucnesc în cântec, dans și joc. Odată ce au descoperit Țară, țară vrem ostași, copiii au renunțat la a vorbi franceză între ei în pauze. În funcție de perioada anului, fac ateliere de confecționat mărțișoare și felicitări de 8 martie, de pictat ii și decorat ouă de Paște. „Îmi place ambianța de aici”, spune Maria-Elena în vârstă de 10 ani, de la grupa de gimnaziu, „pe profesoara mea o cheamă Sanda și e foarte zen”. Teodor, colegul ei de 9 ani, o aprobă și adaugă că „aici e un mare spirit de echipă”.
Mihail Logofătu, care predă la grupa copiilor de 7-8 ani, echivalentă cu școala primară, și ține atelierul de teatru al școlii, speră că nu e văzut de copii ca un profesor de la școală. Îmbrăcat în tricou și blugi negri, se plimbă energic de-a lungul mesei la care stau copiii din sala de expoziții și vorbește cu ei despre cuvântul aromă, despre foi, feuilles și frunze colorate, despre toamna de afară și toamna din poezia pe care o citesc. „Sunt ca un frate mai mare”, spune el.
Serbările de Crăciun de la Școala Română din Paris sunt „serbările alea românești, pe scenă, cu microfon…”, spune Valeria Brule. Însă serbările de Crăciun de la Școala Română ar putea fi categorisite ca serbările tradiționale doar dacă la serbările tradiționale copiii ar dansa Ciuleandra sau ar recita „Nu contează cât de lung am părul / Ci contează cât și cum gândesc” încadrați de o arcadă măreață pe scena din Sala Bizantină de spectacole a Ambasadei României la Paris. Toamna trecută, Mihail povestește că au ascultat împreună cu copiii mai multe melodii românești, precum Pământul deocamdată sau Lioară, lioară, și, când unui copil îi vorbea o melodie, alegea să pregătească versurile respective ca poezie pentru Crăciun. „Răspunsurile sunt mereu ale lor”, spune el.
Actor de meserie și de trei ani profesor la Școala Română din Paris, tot Mihail predă și atelierul de teatru pentru adolescenți, de după-amiaza. La atelier fac dezbateri, jocuri și improvizație și pregătesc un text pentru serbarea de Crăciun. În trecut au pus în scenă piese alese împreună, precum Amalia respiră adânc sau un fragment din Avarul. Îi place atelierul pentru că îi place să se joace și consideră că așa descoperă și el, și copiii, ceva despre ei înșiși. Însă, cu cât cresc, copiii renunță la Școala Română fie pentru că au din ce în ce mai multe teme pentru școala franceză, fie pentru că își pierd interesul. Anul acesta la atelier au rămas doar Maria, Alba și Ileana, cele trei fiice ale Gențianei.
* * *
Pe holul ICR-ului, Elena Miu roiește în jurul ferestrei care dă în curtea interioară. Este trezorierul asociației de părinți, cea care ține banii și ciocolata. După ce sunt gata pozele, copiii care au fost cuminți, adică toți, aleargă către ea pentru o bomboană Kinder și un zâmbet. Alături de Elena, actualul consiliu de administrație e format din Monica Beuran, pentru care anul acesta e al treilea ca președinte, și Diana Gerard-Nițu, secretara asociației.
Succesul Școlii Române a devenit principala lor provocare. De când a fost înființată, numărul înscrișilor s-a triplat. Spațiul însă a rămas același: trei săli la ICR și o sală de Ambasadă, iar an de an, listele de așteptare devin din ce în ce mai lungi. Cu toate acestea, a se muta nu e o opțiune. Școala e acum găzduită gratuit de ambasadă și ICR. O chirie în centrul Parisului nu ar putea fi acoperită din cotizații, iar un spațiu în suburbie ar fi prea greu accesibil pentru toată lumea. Acasă pentru Școala Română din Paris trebuie să rămână Rue de l’Exposition. Ca să ajungă și la alți copii, consiliul se gândește însă la înființarea unor cursuri gratuite de limbă română în școlile din suburbiile pariziene, cu ajutorul Institutului de Limbă Română din București. „Sunt niște doamne foarte destoinice în consiliu, tinere și sprintene”, gata să treacă școala prin orice probă, spune Gențiana.
Pe harta Franței – țara ce găzduiește a șaptea diaspora română ca mărime din lume, cu peste 100.000 de emigranți, conform datelor OECD din 2016 – mai există și alte școli unde copiii pot învăța româna. Școala Română din Bordeaux, administrată de asociația Centrul Franco-Român de cooperare economică și culturală, oferă cursuri și ateliere de limbă și cultură română, dar și de filosofie și sport, cu sprijinul ambasadei. Acest model de educație prin joc de la Paris și Bordeaux e urmat și de Școala Română din Lyon. De asemenea, aceasta oferă acces copiilor și la Biblioteca Consulatului General al României la Lyon, de unde pot împrumuta cărți de povești, volume de poezii, romane, dicționare ilustrate și CD-uri audio în limba română.
În jurul școlii din Rue de l’Exposition s-a creat o mică Românie la Paris. Cât timp copii sunt la cursuri, „mergem la o cafea, mai punem țara la cale”, zâmbește Monica. Unii locuiesc în banlieues, suburbiile Parisului, și fac o oră cu mașina până în centru. Cu toate acestea, rareori lipsește cineva de la Școala Română, fie că e vorba despre cursuri, serbările de Crăciun sau picnicurile din fața Turnului Eiffel. „E un feeling fain când vezi că se păstrează tradițiile, comunitatea”, spune Mihail, „de obicei, așa e doar la biserică.”
