Dacă vrei, poți. Dacă înveți, vei reuși. Cine e serios și muncește, îi va fi mai bine. Am auzit aceste marote de nenumărate ori. Cel mai recent, ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, spunea despre copiii ce provin din familii sărace că dacă învață, pot cumula bursa socială cu cea de merit, iar asta să fie o motivație suficientă pentru părinți „să trimită copilul la școală, nu la muncă”. Am ales să vorbim astăzi despre măsurile de combatere a abandonului școlar, adesea prezentate ca un panaceu, dar care nu pot trece nici drept plasture. Și despre disprețul de a da, de la înălțimea privilegiatului, greutate voinței înaintea putinței.
Trei centre studențești pentru tineri LGBT s-au deschis, anul trecut, în București, Timișoara și Cluj, prin proiectul Campus Pride, inițiat de Asociația MozaiQ. Aproape 250 de studenți s-au adunat până acum la întâlnirile săptămânale, unde au vorbit despre nevoile lor în mediul academic. Își doresc, de pildă, ca prezența lor în universitate să fie recunoscută și să aibă mai mulți aliați printre profesori, cărora să le ceară sprijinul dacă sunt discriminați.
Călcatul unei cămăși, un film pe Netflix, fotbal, discotecă incluzivă cu „sclipici și vrăjeli”. Ce poate face un nevăzător și ce cred ceilalți că poate face?