Grădinița online din vremea coronavirusului poate îmbunătăți abilitățile digitale ale copilului, dar nu totul e roz. Nu doar părinții se tem că nu o să mai aibă viață socială copiii lor. Și mie mi-e teamă. La grădiniță, jocul este cu ceilalți, în echipă și între echipe. Nu garantez că prin conținutul video reușesc să le dezvolt autonomia, să-i ajut să devină perseverenți pentru a-și duce sarcina de lucru până la capăt. Concentrarea celor mici nu este de lungă durată, atenția în unele zile de lucru nu le-o captez la fel de ușor ca atunci când suntem împreună fizic, iar la cei cinci anișori ai lor nu înțeleg toată această situație și o percep sub o formă de distracție.
Unii părinți nu vor să-și lase copiii, pentru că spun că petrec prea mult timp pe ecrane, astfel zilnic trimit pe rețelele de socializare pe care le folosim imagini în PowerPoint pe care le pot xeroxa, linkuri de pe Youtube pentru a face audiție la cântece, poze la poezii sau atașez un folder cu fișe.
Am adaptat programa pentru vârsta lor la mediul virtual și m-am axat doar pe desfășurarea activităților pe domenii experențiale (activități matematice, activități de cunoașterea mediului, activități de educarea limbajului, activități plastice, activități practice). Ne încadrăm în cele 40 de minute cât ne permite aplicația Zoom. Durata activităților din online corespunde cu durata activităților la grupă. Totuși, învățarea la distanță nu este total satisfăcută și funcțională. Nu participă întreaga grupă, iar copiilor le lipsește apropierea fizică, le lipsește ținutul în brațe, privitul ochi în ochi.
„Teacher, nu putem intra la acea oră pentru că Sabina mai are un frate”
Activez de zece ani în învățământ și realizez tot mai mult pe zi ce trece că nu e pentru oricine această meserie. Ce e drept, uzura psihică își spune la un moment dat cuvântul. Pe mine mă încarcă durabil, mă hrănește săptămânal și sunt convinsă că cei care nu au dragoste pentru copii, nu calcă pragul unei grădinițe de bunăvoie doar pentru a-și încerca diversele abilități. M-am născut cu dragoste pentru copii, cu puterea magică de a modela suflete, cu dorința de a dărui și de a crea aventuri altfel în fiecare zi.
Luni seara, pe 9 martie 2020, ajung în colțul meu preferat din casă, deschid televizorul și aud pe repede înainte că școlile, respectiv grădinițele trebuie să fie închise peste două zile. Un comunicat oficial conform căruia unitățile de învățământ nu vor mai funcționa timp de 10 zile. Nu durează mult timp și directorul grădiniței la care activez ne confirmă cele spuse.
Nu știam ce înseamnă, cât va dura. Era un talmeș-balmeș atât în capul meu, cât și în mintea tuturor celor din breaslă. Cunoașteam, în schimb, faptul că eu nu le implantez copiilor mei doar informații în cap, nu-i pregătesc doar pentru școală, ci sunt acolo să le cultiv iubirea pentru școală, pentru semeni, pentru propria lor ființă.
Sunt educatoare și habar nu am să fiu altceva. Mi-a fost un dor incredibil de copiii mei, chiar dacă am reluat contactul cu aceștia online. În afară de o activitate online la nivelul preșcolar, nu am avut ce face. După aceste experiențe simțite, declar cu mâna pe inimă că prefer 5 h/zi în detrimentul celor 40 de minute pe Zoom. Fără doar și poate, o lecție online este mai complexă și mai complicată ca una tradițională. Ah, și insuficientă. Completam cu linkuri, filmulețe, fișe, dar nu este nici 10% suficient.
Din 22 de preșcolari la grupă, în prima zi de online s-au conectat un pic mai puțin de jumătate. Prezența a scăzut cu timpul.
„Teacher, nu putem intra la acea oră pentru că Sabina mai are un frate care are nevoie de laptop!
Teacher, eu lucrez de acasă și Eva nu poate să intre online!
Teacher, eu nu intru, pentru că copilul nu vrea! El vrea la grădiniță să se vadă cu colegii lui!
Teacher, nu merge linkul de la Zoom!
Teacher, nu vă aud. Nu avem semnal!
Noi nu am putut participa astăzi. Noi eram pregătiți cu materialele pentru experiment, dar Eduard încă doarme.
Se pare că Achim este foarte încântat de reîntâlnire și i-a plăcut foarte mult activitatea!”
Când biroul de acasă a devenit catedră
Simt că nu am putut face mai mult pentru ei, deși, drept vorbind, nimeni nu a fost vinovat. Timpul a trecut inutil, părinții debusolați, copiii în derivă fantastică, iar eu, ambele la un loc. Îmbrățișările nu le-am simțit, lucrurile haioase și iarăși haioase pe care copiii le spun nonșalant nicidecum nu le-am mai auzit vreme de două-trei luni, iar finalul de an a fost unul prea trist.
Nu a fost an în care să nu oferim invitaților un spectacol grandios desfășurat de toate grupele din grădiniță. Cu mic, cu mare, ne adunam și cream o atmosferă de sărbătoare. Părinții și bunicii erau invitați să lase problemele cotidiene deoparte pentru o oră și să intre cu inima deschisă în lumea copiilor. Din nefericire, anul acesta nu a mai fost posibil și ne-am îmbrățișat virtual transmițând acest mesaj cu amărăciune în suflet într-un an atipic:
Anul acesta a fost altfel! Deși în anii trecuți ne simțeam cu puterile limitate la finalul anului școlar, de data aceasta nu am trăit emoția și bucuria de a fi în mijlocul vostru, copii! Ne-au lipsit enorm pregătirile și zbuciumul de dinaintea unui spectacol așa cum v-am obișnuit de fiecare dată. Ochii noștri nu au mai văzut tutuurile, costumele și actorii principali-preșcolarii noștri. Inima noastră nu a mai tresărit de emoție pură la aplauzele primite la scenă deschisă, iar brațele noastre nu au mai cuprins copiii după reușita lor. Vă mulțumim pentru toate aceste experiențe din acest an școlar, atât cele de la grădiniță. Cât și cele de la distanță, dragii noștri. Dumneavoastră, stimați părinți, aveți toate felicitările noastre pentru rolurile din această perioadă: mamă, tată, bonă, educator, coleg de serviciu, angajat. Într-un colț al casei dvs. ați avut biroul de lucru, dar și catedra. Vă îmbrățișăm, Ema și Anca!
Dorul de clasa mea s-a aprins și mai tare pe perioada verii, ca să se stingă la începutul lui septembrie, când ne-am întors cu toții cu mari speranțe. Toamna se numără bobocii, iar noi, întreaga echipă, i-am așteptat cu mare entuziasm pe toți copiii înscriși. Am fost pregătită de noi provocări. Personal, am fost pregătită să scriu o nouă poveste.
Culmea, nu am știut cum să reacționez la vederea lor grupei mele mari, Veverițe. Nu pentru că mă îndoiam de ce simt față de ei, ci de cum trebuia să mă comport. Distanța socială era recomandată în continuare, dar sufletul nostru striga de dor.
Luca: Doamna, nu-i așa că ți-a fost dor de noi? Se vede, pentru că râzi și dansezi mult!
Ilinca: Doamna, mama mea are un frățior în burtică!
Patrick: Doamna, noi suntem gemeni!
Împreună, dar separat
Am împărțit curtea grădiniței în cinci spații pentru cele cinci grupe pentru a sta separat și pentru a evita aglomerarea și intersecția copiilor. Am întocmit un program pe ore. L-am respectat cu strictețe și nu ne-am abătut de la el. Am ales să ne jucăm doar cu jucăriile care permit să fie dezinfectate, cloraminate măcar o dată pe săptămână conform măsurilor reglementărilor primite de la MEC și MS, iar la celelalte materiale didactice am renunțat. Am ales ca anul acesta fiecare copil la intrarea în grădiniță să vină cu un săculeț personalizat și etichetat cu numele său, însoțit de materiale folositoare (plastilină, creioane, carioci, acuarele, foarfecă, servețele, lipici, creion HB). Comunicarea cu părinții nu s-a făcut deloc față în față pentru siguranța tuturor.
Am impus reguli de la care nu ne-am abătut, drept dovadă, nu a fost declarat niciun caz pozitiv cu virusul Covid 19. Dar, suntem într-o continuă schimbare și ce e azi nu a fost ieri și nici nu va fi mâine. De pe 9 noiembrie suntem din nou acasă. Ne străduim cu grădinița online, cu sunetul nou „T” și litera corespunzătoate sunetului, cu probleme matematice sub formă de ghicitori, cu explicarea funcționării ceasului.
Suntem acasă cu o situație nedorită. Sunt disponibilă zi de zi pentru a forma parteneriat cu părinții. Legătura noastră nu s-a schimbat decât cu felul în care comunicăm. Nici activitatea mea de acasă. Zilnic răsfoiesc site-uri, zilnic citesc, zilnic mă sfătuiesc cu colega de grupă, zilnic caut soluții, zilnic caut materiale atractive, iar acumulat, ajung să petrec același număr de ore pe care le dedicam și la catedră.
Gândul meu se duce acum un pic mai departe, în viitorul apropiat, atunci când grupa mea mare o să fie la școală, în clasa pregătitoare. Am încredere în copiii mei, știu ce am crescut, dar nu și în ce se va întâmpla. Sper ca o temelie bine clădită, să nu se strice în tot acest timp.
Cu sufletul copiilor nu putem jongla și noi, cadrele didactice, suntem acolo pentru a ajuta la evoluția și la creșterea lor frumoasă, dar nu ni se permite. Demersurile bune ale lucrurilor mă face să ridic educația la nivel de rang de artă alături de colegii mei, dar în situația dată nu simți decât deznădejde.
Edi (5 ani): O, iar stăm acasă! Iar vine virusul peste noi!
Trist, dar adevărat, dragă Edi, dragi copii!
