Școala9: Ce vă propuneți prin Școala de vară de la Măgurele?
Dragoș Tătaru: Ne propunem ca elevii să vadă aplicabilitatea maximă pe care o pot avea domeniile științei și cât de pasionante și importante pot fi. Vrem să înțeleagă ofertarea domeniului cercetării și a științelor în general, care, din păcate, deocamdată nu sunt suficient de cunoscute în școli ca sa fie promovate ca posibile cariere. Noi încercăm să punem pe tapet toate aceste opțiuni cât să le creăm o perspectivă, inclusiv locală, a continuării studiilor. În plus, prin interacțiunea dintre cercetători, elevi, profesori și consilieri vocaționali vrem să evidențiem ce trebuie schimbat în procesul de învățare, astfel încât actorii să se implice cu adevărat, iar lucrurile să devină altfel, în sensul bun, să fie ceva natural.
Ș9: Pentru ce cariere se pregătesc liceenii?
D.T.: Cei mai mulți dintre cei care au participat își doresc să continue pe zona de știință. Informatica, iarăși, e în top. Bucuria noastră este că deși unii dintre ei sunt foarte-foarte clari în opțiuni, majoritatea arată deschidere și par să înțeleagă nevoia polivalenței și a aptitudinilor multiple. Ei înțeleg cât de important este să conectezi lucrurile, să nu îngustezi opțiunile și tot timpul să consideri că niciun subiect nu se desprinde complet de celălalt – sigur, nevorbind de poluri opuse. Din fericire, au arătat multă deschidere și pentru comunicare, să spună ce le place, să povestească și altora la ce lucrează – chiar și „calculatoriștii”, lucru care în alți ani nu s-a întâmplat. Cum sunt mulți pasionați de programare, ne-am străduit să le demonstrăm că informatica în sine nu e decât un instrument și toate noțiunile pe care tu încerci să le înveți sunt ca să îndeplinești ceva. Ideea e să nu te oprești la instrument, să nu faci programare doar de dragul programării, ci pentru că vrei să pui în practică niște lucruri.
Ș9: Cum le-ați arătat că informatica este mai mult decât un instrument?
D.T.: Spre exemplu, i-am provocat pe cei care s-au înfipt direct la calculatoare să calculeze fereastra optimă de lansare a unei nave spațiale, adică când anume ar trebui să o lanseze astfel încât să ajungă pe Marte, luând în considerare că ele se mișcă continuu și căutând să am un consum minim de energie. Altfel spus, trebuia găsită orbita optimă minimă, ca să nu se rateze.
Ș9: Cum li s-a părut punerea în practică?
D.T.: E clar că perspectiva aplicării îi face și mai dornici să învețe și să lucreze. În schimb, mi se pare că își doresc mult prea repede să ajungă acolo. Nu văd foarte mult bucuria parcursului, ci mai degrabă cireașa de pe tort, și am simțit că e nevoie de o potolire pentru a înțelege cât de important este parcursul, cu încercări, cu reușite și nereușite. În profesia asta este extrem de important să reușești să ții în frâu nerăbdarea de a ajunge la acel ceva.
Ș9: Ce perspective ți-a adus interacțiunea cu ambele categorii, elevi și profesori?
D.T.: Mi-am dat seama că problema nu mai este la copii. Poate nu a fost niciodată. Până acum s-a tot spus că e o generație dificilă, că este greu de prins, că nu mai sunt interesați etc. Nu e așa. Eu încep să cred că de fapt problema este incapacitatea de adaptare la generația aceasta. Aud tot mai des din partea unor profesori: „Ei știu oricum ce să facă, nici nu au nevoie de noi”. Asta arată de fapt o cedare. Profesorul nu își mai simte rolul de facilitator sau de om care să ghideze, așa că se dă un pas în spate, acceptând din start că elevii sunt mai buni și că nu mai au nevoie de ajutor pentru că știu deja ce să facă. Dar ce faci cu cei care nu știu? OK, noi avem privilegiul să lucrăm cu cei care știu, dar societatea e creată în principal din oameni care încă au nevoie și vor avea nevoie de ghidaj. Eu cred că ar trebui să se insiste pe instruirea profesorilor, ar trebui să se lucreze la interacțiunea cu elevii. Este nevoie ca profesorii și elevii să fie aduși în alt context să lucreze împreună, în afara contextului școlar, pentru că la școală este greu să spui lucrurilor pe nume. Și eu zic că aici intervenim noi. Școala de vară le oferă un astfel de context.
Ș9: Cum îți explici că a devenit mai dificil să lucrezi cu profesorii? Există vreo soluție de remediere?
D.T.: Până acum credeam că e mai greu să adaptezi informațiile pentru vârste mai fragede, dar potențialul elevilor și capacitatea de a se adapta atât de repede unor noțiuni destul de abstracte și destul de avansate mă fac să cred că nu e așa. Acum este mai greu să îi aducem pe profesori în acest context și să îi facem să înțeleagă cam ce instrumente, ce tehnologii ar putea folosi la școală ca să îi țină aproape pe cei care au luat-o deja înainte în cursa asta cu tehnologia. Cred că primii pași către rezolvare sunt recunoașterea și acceptarea. Toți își doresc să se adapteze și să stabilească o conexiune reală cu elevii. Nu cred că este profesor care să își dorească să se simtă nelalocul lui în sala de clasă. Toți ar vrea să fie ascultați – în sensul bun al cuvântului. Toți ar vrea să transmită și să primească informația. Dar ideea e: ce faci când lucrurile nu se mai întâmplă? Faci schimbarea sau dai vina pe celălalt? Dai vina pe copii, dai vina pe părinții care nu înțeleg că educația trebuie să înceapă mai întâi de-acasă și tot așa? Vina se poate muta foarte ușor, important este să găsim puterea să spunem: „Da, domnule, aici suntem. De-aici să vedem ce putem face”.
Ș9: Ce crezi că ar trebui să schimbe profesorii la modul de predare al științelor (STEM)?
D.T.: Eu cred că e absolut necesară focalizarea pe partea aplicativă a științelor. Iar pentru a capta încă de la început atenția elevilor este esențială formularea problemelor ale căror rezolvări se găsesc în soluțiile date de știință și inginerie.
Ș9: Ce feedback ați primit de la profesorii care au participat în tabăra de vară?
D.T.: Bucuria de a descoperi entuziasmul mentorilor și lectorilor implicați, speranța că multe dintre cele aflate și învățate se vor putea replica de către ei la orele de curs, într-un context curricular mai relaxat. Totodată am văzut și neîncrederea că astfel de demersuri sunt suficiente pentru a produce o schimbare.
Ș9: Cum înveți copiii să combată părerile nefondate?
D.T.: De exemplu, unul dintre elevi mi-a spus că ar vrea să știe dacă aviatorii și stewardesele sunt cu adevărat mai expuși la radiații, pentru că fiind în strate mai înalte, radiația cosmică este cu o intensitate mult mai mare și a auzit el că persoanele respective se îmbolnăvesc foarte des de cancer. Aceasta este o idee preconcepută, repetată și subliniată de mass-media și pentru că este un catch. Copilul a vrut să afle, dar din treaba asta ne-a dat de înțeles că de multe ori ei nu vin neapărat ca să învețe ceea ce noi pregătim ca un parcurs, ci ca să își aducă niște lămuriri la întrebări foarte punctuale; dar dacă noi suntem suficient de abili folosim aceste întrebări ca să îi introducem în subiect. I-am zis: „OK, știi ce ar trebui făcut ca să te lămurești mai bine? Ar trebui monitorizat în timpul zborului care este intensitatea radiației cosmice în avion și care este expunerea, pentru că altfel sunt doar păreri”. Și de-aici a început să învețe că ar trebui să aibă un detector de radiații, un Geiger, care să reușească să înregistreze datele, să le analizeze pe un timp suficient de lung cât să fie o relevanță statistică. Nu faci o singură cursă, că poate chiar atunci cursa aia trece printr-o zonă cu un strat de ozon subțiat și fix atunci se întâmplă să fie într-adevăr o „bombardare” cu radiație cosmică și oamenii să fie afectați. Apoi te uiți la persoanele respective. Poate sunt unele care au un fond genetic mai aplecat. Nu e deloc un răspuns simplu la o întrebare simplă. Niciodată nu este, și așa ar trebui gândit. Nu știu cum a plecat de la răspunsul ăsta. Cumva cred că se aștepta, cum se așteaptă în general societatea, la răspunsuri simple dinspre partea de cercetare. Clare. Când încerci să detaliezi răspunsul, de multe ori abordarea este: „A, deci nu știți nimic. Am înțeles, stați acolo și cheltuiți banul public”. Și aici ajungem la o altă componentă importantă a școlii: cum îi facem pe oameni să capete încredere în ce înseamnă cercetare, să-i înțeleagă importanța și impactul în societate.
Ș9: Cum stă România la capitolul cercetare?
D.T.: Răspunsul meu nu este simplu deloc pentru că diferența dintre domenii este fenomenală. Suntem la coadă când vine vorba de banii care se alocă cercetării. Am reușit să fim depășiți și de țările africane. Investiția pe cercetător a ajuns la o sumă infimă. Teoretic, asta ar trebui să se reflecte și în calitatea cercetării, dar de cele mai multe ori nu se întâmplă. Din fericire, întotdeauna am avut un fond de oameni care au compensat prin foarte-foarte multă inteligență și inițiative. Avem domenii care au reușit să treacă peste aceste probleme și aici aș menționa fizica, de exemplu, fizica laserelor aș pune-o pe primul loc. Laserul de la Măgurele a reușit să ajungă un pionier la nivel european. Fizica aerospațială, iarăși. Tot ce înseamnă cercetare aerospațială suntem top. Dar la fel avem și zone unde suntem extrem de deficitari și ar trebui accelerat. Nu putem spune că stăm foarte rău, per total cred că suntem la un nivel mediu. Cele mai multe proiecte europene au cel puțin un partener din România. Dar dacă continuăm să nu îngroșăm rândurile celor care aleg o carieră în cercetare și nu reușim, ca în multe alte domenii, să ținem mințile strălucite și potențialul în țară, atunci cât de curând cred că vom fi la coada clasamentului. Am interacționat cu mai multe persoane, mai ales din zona de fizică, am mai discutat pe la conferințe, văd tineri care vin în zona de cercetare, care își dau seama că există potențial dar nu sunt sprijiniți. Dar totuși nu simțim o frustrare. Atunci când ajungem să interacționăm și să lucrăm direct cu parteneri externi, diferențele se văd, dar nu cât să fie frapante. Avem foarte multe parteneriate externe, potențialul nostru există, iar colaborările pe care le avem în general subliniază că putem să asumăm task-uri în cadrul proiectelor și să le ducem la capăt.
Ș9: Ce efect are subfinanțarea din cercetare asupra opțiunilor de carieră ale liceenilor?
D.T.: Subfinanțarea în cercetare limitează implicarea cercetătorilor în alte demersuri în afara celor de „supraviețuire”, și implicit limitează și opțiunile de carieră ale liceenilor. Oricât de mult ți-ai dori și oricât de important ai considera, să le vorbești tinerilor despre oportunitățile pe care o carieră în științe le oferă, să te ocupi de comunicarea rezultatelor cercetării necesită timp, dedicare și implicare – iar aceste lucruri sunt aproape imposibile într-un context dominat de impredictibilitate și instabilitate financiară.
Sursă foto: Pagina de Facebook Școala de vară de știință și tehnologie de la Măgurele
