„Eu am avut noroc.”
Acesta a fost răspunsul lui Mihai, elev în clasa a XII-a, cu care am discutat zilele trecute, într-o întâlnire nonformală (on-line), despre planurile lui de viitor. A ales să urmeze Informatică și inginerie în Olanda, mai exact în Eindhoven, iar admiterea la această facultate constă în trei teste de abilități cognitive: gândire matematică, gândire logică, gândire algoritmică, fiecare din acestea având o pondere de 25% în media finală, la care se adaugă media notelor din liceu, tot 25%.
„Hm, discutabil cu media notelor”, am comentat.
M-a aprobat, adăugând:
„Eu am avut noroc. Nu am primit note de pedeapsă sau aiurea. Știți cum e, trăind în cercul nostru strâmt, care e sistemul românesc de învățământ, norocul ne petrece...”.
Norocul. Nu se regăsește nicăieri în actele normative sau în documentele reglatoare ce articulează acest organism viu care este sistemul educațional conceptul de noroc și nici printre principiile care guvernează învățământul preuniversitar. Am găsit echitate, calitate, relevanță, eficiență. Cu toate acestea, funcționează un principiu al norocului, în baza căruia activitățile de învățământ (mai ales evaluarea) se raportează la profilul psihoemoțional al cadrului didactic și la starea afectivă a acestuia din momentul evaluării. Sigur, în relație de opoziție cu norocul este ghinionul, care la rândul său poate fi configurat ca un principiu.
Am avut noroc/am avut ghinion, își justifică elevii adesea rezultatele evaluării. Iar noi, profesorii, suntem cei care mânuim norocul și ghinionul. Iar despre noi se vorbește cam așa:
Am avut noroc să fac geografie cu o profă super de treabă. Toți am avut zece, toți. Zicea că îi suntem simpatici și că îi e milă să ne dea medii mai mici. Era drăguță, zâmbea tot timpul, preda bine, nu zic nu, chiar am învățat multe de la ea, dar nu cred că am fost mereu de zece. Nici eu, nici colegii mei. După ce ne-am dat seama că nu trebuie să depunem prea mult efort pentru o medie mare ne-am lăsat pe tânjală.
Eu am avut ghinion. Am făcut română cu un prof care una ne preda, alta ne cerea la lucrare. Vorbea în continuu despre metafizica erosului la Lucian Blaga sau despre caracterul proteic al lui Arghezi, ne purta prin mitologie și filosofie (era spectaculos, de altfel), dar nu ne apropia de text, eram mereu pe lângă acesta. La teze primeam texte la prima vedere, cu cerințe de înțelegere, analiză și interpretare și cu solicitarea de a asocia textul cu un mit egiptean sau indian sau cu opera unui scriitor european, așa că notele erau de regulă foarte mici.
Și eu am avut ghinion. Proful de filosofie avea o strategie personală de notare. În primul rând, întâia notă pe care o acorda era sub șase. Ca să ne trezească. Făcea asta de generații, așa că nimeni nu se străduia să învețe pentru primul test. A doua notă era dintr-un referat (avea niște teme preferate) și se lua nouă și zece. Referatele circulau printre elevi, așa că nu trebuia să te chinui să citești, să sintetizezi etc. Mediile erau de la opt în jos, dar nimeni nu reacționa.
Noroc cu carul am avut. Toți profii mei au acordat maximă atenție evaluării. Nu-mi amintesc să fi fost unul pe care să-l bănuim că dă notele doar să fie, din burtă, cum s-ar spune. Am muncit pentru fiecare notă și nu regret. Nu am avut doar zece, dar am învățat enorm.
Mie nu mi-a surâs norocul. Proful de fizică ne articula de fiecare dată când avea ocazia. Vorbeai neîntrebat? Doi. Nu ți-ai făcut tema? Doi. Aveai altă părere decât el? Doi. Nu am avut medii mari la disciplina lui, dar nici nu știu prea multe din fizică. Îl mai visez uneori spunând: „Habar nu aveți de nimic. Sunteți o generație de ratați.”
Ce ghinion am avut eu la chimie în clasa a VII-a! Am primit test din elementele chimice din tabelul lui Mendeleev. Nimic nou până aici. Sistemul de evaluare al profesoarei a fost surprinzător, fiindcă puteam primi doar două note: zece sau doi. Zece dacă am notat corect elementele, doi dacă greșeam chiar și numai unul. Răspunsul profei la întrebarea noastră de ce puteam obține doar două note a fost „Ăsta e sistemul meu de notare. Întotdeauna am făcut așa.”
Când norocul/ghinionul ajunge să fie considerat un factor esențial în nota pe care elevul o primește, ajungi să îți pui problema cât de relevantă este aceasta. Mai are în acest caz evaluarea rolul de a orienta și de a optimiza învățarea? Nu prea, am spune.
Mediile de la clasă nu sunt relevante atâta timp cât nu există standarde de evaluare. Astăzi nu avem garanția că un șapte de la școala X reflectă același nivel de competență ca un șapte de la școala Y (nici măcar la sport, în ciuda baremelor existente) sau că nota opt acordată de profesorul X este echivalentă (la nivel de competențe) cu nota opt acordată de un alt profesor. Îmi amintesc că prin 2005, pe vremea în care examenul de la finalul clasei a VIII-a se susținea din trei discipline, am făcut parte din comisia județeană de organizare a acestuia. La un moment dat, împreună cu informaticianul, introduceam notele în aplicație și am rămas uimiți de următoarea realitate: erau câțiva elevi proveniți de la o școală din mediul rural care absolviseră gimnaziul cu media 10, respectiv 9,96 și căzuseră toate cele trei probe (română, matematică, respectiv istorie/geografie) cu note sub 4. Și ne întrebam atunci cât e de relevantă media de absolvire dacă la cerințe de nivel mediu elevul nu poate obține nota de trecere? În ce constă vulnerabilitatea evaluării? Și răspunsul a fost și atunci același: în absența standardelor.
De ce lipsesc taman ele? Greu de spus. Fiindcă în Legea Educației Naționale se precizează clar (art. 71, al. 2) că „Toate evaluările se realizează pe baza standardelor naționale de evaluare pentru fiecare disciplină, domeniu de studiu, respectiv modul de pregătire” sau că „Notarea elevilor fără utilizarea și respectarea standardelor naționale și a metodologiilor de evaluare constituie abatere disciplinară și se sancționează conform prevederilor prezentei legi.” (art. 71, al.5). Sunt utile, obligatorii, dar lipsesc cu desăvârșire. Avem profilul absolventului, avem programe școlare, dar nu și standarde de învățare/de evaluare și descriptorii de competențe pentru scala de notare.
Și cu aceste două verigi lipsă din lanțul evaluării nu putem să zicem decât deh, când s-o-mpărțit norocul am fost absenți. Ghinion.
