Înainte de a afla mai multe despre Alina, intrați puțin în joc:
- scuturați mâna dreaptă de opt ori, mâna stângă de opt ori, piciorul drept și cel stâng;
- apoi scuturați mâinile și picioarele în aceeași ordine de câte patru ori;
- din nou, de câte două ori;
- și acum săriți și tăiați aerul cu o sabie imaginară și țipați cât puteți: „Ha!”
Cu acest „energizant” își începe Alina întâlnirile cu elevii din satele pe unde merge. Odată cu mâinile și picioarele, copiii se scutură și de griji. Pentru mulți dintre ei nu e vorba de presiunea notei la mate sau a lucrării de control la istorie, ci de bătăile primite de la un părinte alcoolic sau faptul că el și frații lui nu au ce mânca.
„Băiețel de zece ani, tăiat pe față cu cuțitul și ars cu țigara. Stătea la calculator, lucra și am venit din spatele lui și am vrut să îi pun mâna pe cap și să-l întreb dacă are nevoie de ajutor. În momentul în care l-am atins s-a aruncat sub birou și a ridicat mâna să se apere”, își amintește Alina. A aflat că băiatul avea un tată alcoolic și violent și de multe ori fugea cu mama sa de acasă și dormeau pe unde apucau. O dată au stat o săptămână în clopotnița bisericii. Poliția nu a mai vrut să intervină după o perioadă. „I-au spus mamei că altceva decât să-l amendeze pe agresor nu au ce să facă și ar face bine să nu-i mai cheme, că tot ea plătește amenda. Ea fiind singura cu serviciu”.
Misiunea Alinei a fost să îi ofere copilului un spațiu în care să se simtă în siguranță. „Le spun de la început: nu există întrebări greșite sau răspunsuri greșite. Școala este cel mai bun loc în care poți să greșești. Pentru că în viața reală din afara școlii, greșelile sunt taxate, dar școala e un spațiu sigur.”
„Copii făcuți pentru alocație nu e metaforă deloc”
Alina Mirt are zeci de astfel de povești din satele din Bacău unde Fundația Terre des Hommes desfășoară proiecte. Lucrează mult în școli și face traininguri cu elevii și profesorii. Umblând prin tot Bacăul, a descoperit satul românesc care este departe de idilicul poveștilor despre viața la țară. „Copii făcuți pentru alocație nu e metaforă deloc. Dacă îi spui unui părinte că dacă nu îl trimite pe copil la școală, chemi protecția copilului și el răspunde: cheamă și ia-l! «Da, dar îți taie alocația.» Și a doua zi e copilul la școală. Despre genul ăsta de rural vorbim.”
În aceste comunități a găsit copii care nu au fost niciodată întrebați cum se simt. „Vorbeam cu ei despre emoții și ce înseamnă să avem emoții, la ce ne ajută, când ne împiedică. Și am pus o întrebare: «când v-a întrebat ultima oară cineva cum te simți?» Și o fetiță a stat, s-a gândit și mi-a răspuns: «niciodată». O fetiță de 13 ani, într-a șaptea.” A mai întâlnit și copii care nu știau ce înseamnă cuvântul „unt” și o adolescentă minoră căreia i-a dus un pachet la maternitate, după ce a născut, și care a crezut că săpunul e de mâncare.
Și profesorii fac bullying
În urmă cu câțiva ani Alina lucra în vânzări la o corporație și avea o viață bună. Dar îi lipsea ceva. Și-a dat demisia și a început să facă antreprenoriat cultural, să organizeze concerte și lansări de carte. Dar avea prea mult timp liber. Așa că atunci când a văzut că Terre des Hommes caută voluntari în orașul ei, nici n-a stat pe gânduri. Din 2018 lucrează cu carte de muncă în cadrul fundației. Dacă ar fi să își rezume munca, Alina spune că „îi învață pe copii să se joace”, dar de fapt, cu jocurile ei ajută școlile să scadă nivelul bullyingului și să facă viața mai bună pentru elevi. În spatele fiecărui copil agresiv e multă suferință, crede ea.
Tu ca profesor ce faci când x îl pocnește pe y, cum intervii? Îl pedepsești pe x și faci și tu bullying și shame cu el, dar nu-l întrebi ce are în spate, câtă nesiguranță simte el la școală, ce se întâmplă cu el, de la ce vine toată asta.
Alina a observat că cei mici se joacă tot mai puțin între ei și în aer liber. Tehnologia a acaparat și atenția celor de la sate. „Dacă pui șase adulți din generația mea la o masă, găsim subiecte comune, găsim despre ce să vorbim. Dacă pui șase copii de 12 ani la o masă, ei nu vorbesc, își iau telefoanele și fiecare este pe telefonul lui, nu știu să interacționeze fără gadgeturi. Inclusiv cei de la țară”, spune Alina.
Aici intervine ea. „M-am specializat și îmi și place să mă joc. Copiii nu se joacă din cauză că nu a avut cine să-i învețe, nu s-a jucat nimeni cu ei. Scopul jocului este să îmbunătățească relațiile dintre ei și să-i crească și emoțional și comportamental.”
Restricțiile oamenilor mari: „nu alerga, nu sări, nu te juca cu ăla!”
Joaca e treabă serioasă în munca activistei. Jocul e un profesor extraordinar și copiii au nevoie să își facă ei propriile reguli, să greșească, să se împiedice, să se certe.
Cred că prin joc copiii dezvoltă abilități de viață independentă. Dacă le dai o minge și le zici: «faceți ce vreți!», tendința organică este să apară două echipe. În alea două echipe cineva o să ia inițiativa, deja se dezvoltă niște abilități de leadership, de lucru în echipă. Și nu trebuie decât să le dai o minge.
E posibil ca astăzi când le spui copiilor „hai să jucăm fotbal” să te întrebe dacă pe Xbox sau Playstation. Asta pentru că cei mari nu îi stimulează, le e mai comod să-i știe ocupați la televizor sau pe tabletă.
Din cătune sau din oraș, copiii au nevoie să se miște, să interacționeze și asta departe de părinți. „Dacă te uiți și în locurile de joacă unde se adună copiii, sunt cu cel puțin un adult după ei care le spune ce să facă și mai ales ce să nu facă: nu alerga, nu sări, nu te juca cu ăla!”, dă un exemplu „profesoara de joacă”.
De multe ori și școala taie din apetitul copiilor pentru joacă. Când de fapt aici ar trebui să înceapă joaca și lecțiile care vin la pachet cu ea. „Dacă timp de generații în familia ta fetele s-au măritat la 15 ani, tendința este să copiezi modelul. Or eu la mama respectivă nu am cum să intervin, dar la fata de 12 ani, am, fără să îi zic ce are de făcut. Îi arăt la școală că există și altfel de viață, alte modele și că ea are posibilitatea să aleagă.”
„Cea mai mare problemă a învățământului românesc e că profesorii nu sunt dispuși să învețe”
Alina îi pune și pe profesori la joacă. Se urnesc mai greu, li se pare prostesc să se scălămbăie ca niște copii, dar se adaptează. Alina a întâlnit profesori tineri foarte rezistenți la schimbare și profesori trecuți de 60 care sunt entuziaști și dornici să învețe.
„Eu cred că cea mai mare problemă a învățământului românesc e că profesorii nu sunt dispuși să învețe. Cum să îl înveți tu pe un copil dacă tu nu ești dispus să înveți? Tu ca profesor ești mulțumit, știi tot, nu-ți mai trebuie nimic, vin ăia de la minister și cer diplome și atât faci, hârtii.”
Alina vrea să îi facă pe profesori să se joace cu copiii, indiferent de vârstă. „La sfârșit, când îi întreb pe profesori ce le-a plăcut cel mai mult din training, în proporție covârșitoare zic: jocurile. «Bun, dacă vouă v-a plăcut să vă jucați, de ce nu faceți asta și cu copiii?»”
Cei mai mulți prind gustul și aplică metodele la clasă. De exemplu, a aflat de la elevi că cel mai mult la școală urăsc lucrările de control. „M-am dus la profesor și am lucrat cu el un test în Kahoot (aplicație care permite crearea de teste interactive online). A doua zi le-am dat lucrare de control cu Kahoot, dar nici nu le-am spus că asta e, ci că facem un concurs. Copiii au fost extrem de fericiți.”
Elevi ținuți în catalog ca să nu se desființeze școala
Evaluarea, de aici ar porni Alina schimbarea în învățământul românesc. De aici se pierd mulți copii.
Un copil de etnie romă a învățat notele muzicale de la un cerșetor din Suedia și când se plictisea asculta o melodie și o punea pe note. Copilul respectiv nu știa să scrie și să citească, nu vorbim de matematică. Tu, sistem de educație românesc, ai pierdut un geniu pentru că tu nu poți să-l încadrezi în nicio formă de învățământ, că nu evaluezi nimic din zona vocațională.
Acum încearcă să-i convingă pe directorii ale căror școli au săli de sport să nu le mai încuie când se termină orele, să-i lase pe copii să bată mingea și să se joace.
În anii de umblat prin satele din Bacău, a înțeles cum funcționează școala de la firul ierbii. De pildă, școlile fără personalitate juridică, cele care nu sunt în satele reședință de comună, fac orice ca să supraviețuiască și au elevi mai mult pe hârtie. „Când dispare școala de structură, automat dispar și cele 10 locuri de muncă, ocupate de rudele primarului de obicei. Sunt copii care nu dau pe la școală cu anii, dar nimeni nu le pune absent, fiindcă ar însemna să-i exmatriculezi. Și copiii ăia ajung până în clasa a opta fără să fi dat pe la școală sau dau din când în când”, explică Alina.
Întâlnește și profesori dedicați prin sate depărtate care fac orice ca să-i învețe pe copii și asta o motivează. A văzut că schimbarea începe întotdeauna de la oameni. Doar că și la oamenii mari, e bine să nu le spui de la început că le dai lucrare de control. Ci că e o joacă.
