De ce nu raportează profesorii violența din familie

La 12 ani de când România a adoptat o lege în acest sens, cazurile raportate de școli la DGASPC-uri sunt aproape zero în multe zone ale țării. Am analizat date din întreaga țară și am realizat o hartă care arată câte situații de posibil abuz sunt semnalate de școli. 

***

Stătea în ultima bancă și, de cele mai multe ori, nu vorbea cu nimeni. Pentru colegii lui și pentru profesori, era un copil tăcut, care nu deranja. Inițial, profesorii n-au avut motive să intervină.

Apoi au apărut indicii mai clare că ceva nu era în regulă. La compuneri, își alegea subiecte neobișnuite pentru un copil de clasa a V-a: tristețe, conflicte și violență. 

„Vorbea despre astea, doar că la modul ficțional”, spune profesoara și consiliera* școlară care a observat că ceva este diferit la acest elev.  

Pe măsură ce profesorii au devenit mai atenți, i-au zâmbit copilului mai des și au încercat să-i arate, subtil, că sunt acolo pentru el, povestea din compuneri a devenit realitate. Elevul a spus că acasă e bătut de părinți.

„A descris foarte bine ce se întâmpla, în mari detalii”, spune consiliera. „A arătat inclusiv vânătăi pe corp.”

Profesorii l-au anunțat pe directorul școlii, care a contactat Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC). „Am avut, realmente, în momentul respectiv, tot ce aveam nevoie ca să putem apela urgent la DGASPC”, povestește consiliera.

Copiii petrec mult timp la școală. Și, teoretic, cadrele didactice cu care interacționează ar putea observa semne că ceva nu este în regulă. Că sunt abuzați de cei care ar trebui să aibă grijă de ei. Legea spune că profesorii trebuie să raporteze suspiciunile de abuz, că școlile trebuie să aibă comisii dedicate, iar autoritățile să intervină prompt. Este vorba de Legea 272 din 2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care prevede, la articolele 52 și 89, că persoanele fizice sau juridice care lucrează cu copiii, și explicit cadrele didactice, au obligația de a anunța la DGASPC (direcțiile generale/județene pentru asistență socială și protecția copilului) orice posibil abuz.

Dar, deși există legislație, ea nu se aplică întotdeauna. „Cazurile sunt subraportate”, spune Mihaela Dinu, coordonator programe privind copilul victimă a violenței la Organizația Salvați Copiii, organizație care a instruit, acum câțiva ani, 4.000 de profesori din toată țara pe teme de abuz. 

Una dintre cauzele subraportării ține de modul în care e organizat învățământul. Profesorii au clase cu mulți elevi, normele didactice au crescut, astfel că dialogul unu-la-unu e dificil. În plus, de multe ori, angajații școlilor nu au pregătirea necesară pentru a recunoaște semnele abuzului, nu au spațiu mental să se implice sau nu vor să-și asume o sesizare.

„Fiecare profesor are motive, dar cel mai des este teama”, spune Dinu. „Cred că se gândește să nu-și complice pur și simplu existența, să nu-și încarce activitatea și apoi cred că mai e și teama asta la nivel de societate.”

Între o compunere bizară și o suspiciune reală, e o zonă gri. „Dacă ne gândim la comunitățile din rural, acolo cazurile de violență, uneori, sunt greu observabile”, adaugă Dinu. „Și vânătăile pot fi explicate mai ușor.” 

Există și comunități în care violența este încă privită ca „normală”, spune Marilena-Gianina Bîrsan, psihologă cliniciană și doctorandă în psihologie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, ceea ce face ca semnele să fie trecute mai ușor cu vederea.

Mulți învățători și profesori se tem și de reacția părinților, și își pun inclusiv problema că alertarea autorităților ar putea face mai mult rău decât bine. 

Totuși, cazurile în care un părinte e decăzut din drepturile părintești sunt rare. „Din 2013, am găsit 70 de dosare”, spune avocatul Cristinel Buzatu. „Situațiile sunt în general unele extreme.” De cele mai multe ori, astfel de situații apar după ce părinții pleacă din țară și nu se mai interesează deloc de copiii lor. DGASPC este sesizată, cere decăderea părinților din drepturile părintești, iar alți membri ai familiei, de regulă bunicii, cer să fie desemnați tutori și să se îngrijească de copii. 

Există însă și numeroase cazuri de abuz sau neglijență severă. Într-un dosar recent, reprezentanții unei școli din București au fost cei care au sesizat DGASPC după ce o minoră nu a mai frecventat cursurile. Ancheta a arătat că aceasta trăia într-un mediu impropriu și era neglijată de mamă. În plus, minora fusese victima unui viol. În acel caz, DGASPC a solicitat decăderea mamei din drepturile părintești, iar instanța a admis cererea, mai spune Buzatu.

Totuși, deși e obligația lor să raporteze posibilele situații de abuz, unii profesori consideră chiar că violența domestică este o problemă de familie, nu una în care școala trebuie implicată, transmite Inspectoratul Școlar din Județul Arad: „Într-o unitate de învățământ din mediul rural, profesorii spun că nu au fost raportate suspiciuni de violență domestică cel mai probabil din cauza mentalității și a ruşinii sociale”. 

Multe cadre didactice evită să discute public despre aceste situații. Și consiliera cu care am vorbit noi a dorit să rămână anonimă, pentru a păstra confidențialitatea copiilor și a familiilor cu care lucrează. 

Spune însă că, deși o astfel de situație e dificilă, e important ca profesorii și directorii să ia măsuri. „Ce trebuie să primeze tot timpul este siguranța copilului, binele superior al copilului.”

„Trebuie să ne asigurăm că noi facem tot ce ne stă în putință ca să ajutăm un copil”, mai spune ea.

Harta raportărilor: mulți copii, victime ale violenței domestice, rămân nevăzuți

Cazul băiatului din clasa a V-a care le-a spus profesorilor că e bătut s-a petrecut într-o școală din București. Un loc unde, în mod normal, mecanismele de raportare ar trebui să funcționeze. Capitala are profesori bine pregătiți și mai mulți consilieri școlari decât orice altă zonă din țară, plus acces mai ușor la instituțiile de control. 

Totuși, cifrele arată altceva.

În ultimul an, cadrele didactice și unitățile de învățământ din București au făcut doar 28 de sesizări privind suspiciuni de violență domestică asupra copiilor. Dintre acestea, cele mai multe au fost în Sectorul 2 (13 cazuri) și în Sectorul 4 (10 cazuri). În rest, sesizările sunt puține: sunt doar două cazuri în Sectorul 3, tot două în Sectorul 6, unul singur în Sectorul 5 și niciunul în Sectorul 1, potrivit datelor primite de la DGASPC-uri.

Sesizări privind suspiciuni de violență domestică asupra copiilor, făcute de profesori și unități de învățământ în București, potrivit DGASPC-urilor. În Sectorul 1 nu a fost raportat niciun caz.

Sunt puține cazuri raportate și la nivel național. Potrivit datelor furnizate de DGASPC-uri, 11 județe, adică un sfert din total, n-au avut nicio sesizare de violență domestică făcută de cadre didactice și unități de învățământ în anul 2025. Printre acestea: Bihor, Botoșani, Caraș-Severin, Gorj, Neamț și Olt. 

Și totuși, numărul copiilor abuzați este mult mai mare. Conform datelor Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), în 2025 s-au înregistrat 20.403 cazuri de abuz, neglijare sau exploatare a copiilor. Dintre acestea, 16.939 s-au înregistrat în familie. Instituția le recomandă victimelor sau persoanele care cunosc un caz de abuz asupra copiilor să sune la numărul de telefon 119.

Există și o linie europeană de asistență pentru copii, cunoscută și drept Telefonul Copilului, 116.111. În 2025, doar 1,31% dintre persoanele care au reclamat situații sau au solicitat consiliere la Telefonul Copilului, adică 79 de persoane, au fost cadre didactice. Majoritatea apelurilor au venit de la familia nucleară sau extinsă (1.768 de apeluri, adică 29,15%), ori de la un vecin sau o cunoștință (1.630 de apeluri, 26,88%). Aceste date nu sunt exhaustive, pentru că o parte dintre apeluri rămân anonime, potrivit Cătălinei Surcel, cofondatoare și director executiv al Asociației Telefonul Copilului.

La nivel național, există câteva județe din țară unde profesorii raportează mai des suspiciunile lor privind posibile cazuri de violență domestică. În Bistrița-Năsăud, DGASPC a primit 28 notificări din partea școlilor și profesorilor. La Hunedoara au fost 23, la Constanța 11, la Cluj 8, iar în Timiș 5.

Județul Brăila iese însă în evidență cu cele mai multe sesizări. Aici, anul trecut, profesorii și școlile au notificat DGASPC în 65 de cazuri. „Dacă ascundem, nu rezolvăm nimic”, spune Dan Gheorghiță, inspector școlar general la ISJ Brăila. El adaugă că instituția pe care o conduce are o colaborare bună cu DGASPC-ul și că le-a transmis tuturor directorilor de școli „să respecte întocmai procedura”.

În multe județe ale țării profesorii n-au sesizat niciun caz de copil victimă a violenței, anul trecut. În județele cu gri, DGASPC-urile fie nu colectează date suficient de granular, fie nu au răspuns solicitării.

Momentan, legea se aplică neuniform la nivel național. „Depinde de fiecare profesor în parte”, spune Mihaela Dinu de la ONG-ul Salvați Copiii.

Obligațiile legale ale profesorilor

La școala din București la care învață copilul de clasa a V-a, apare câte o suspiciune de abuz „măcar o dată pe an”, spune consiliera. 

O parte dintre sesizări vin la „cutia” de pe hol, în care oricine poate lăsa bilețele anonime. Cutia e verificată constant de conducere care poate demara anchete interne și lua măsuri. 

Școlile sunt obligate să aibă un astfel de sistem prin care oricine să poată reclama probleme. Măsura îi ajută pe elevii care nu au încredere în sine și pe cei cărora le este prea greu să vorbească direct cu cineva.

Legea obligă școlile să formeze și o comisie pentru prevenirea violenței, care poate fi convocată de conducere oricând este nevoie. Membrii acesteia evaluează situațiile care apar, iar dacă e cazul, conducerea poate notifica autoritățile competente, ca de exemplu, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. În cazul în care există un risc major iar fapta este de natură penală, poate fi sesizată poliția.

Deși procedura există, școlile au „o abordare ezitantă”, spune Bîrsan. „De multe ori, sunt identificate efectele – absenteism, scăderea rezultatelor, comportamente problematice – fără a fi investigată suficient cauza profundă”, adaugă ea. 

Mulți profesori consideră că sunt la clasă ca să predea și atât, nu și să se ocupe de starea de bine a copiilor. De aceea, „această responsabilitate (n.r. a raportării cazurilor) trebuie însoțită de un sprijin real pentru profesori: formare specializată, ghiduri clare și proceduri simple”, spune Luminița Popescu, secretar de stat la Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse (ANES). „Astfel, intervenția devine o parte a misiunii educaționale și a responsabilității față de elevi, nu o povară birocratică.”

„Un cadru didactic modelează și din punct de vedere emoțional copilul, nu doar cognitiv”, spune și Dinu de la Salvați Copiii. „Și atunci intră responsabilitatea lui și partea asta de stare de bine și stare emoțională a copilului în mediul școlar.”

La școala din București care a raportat situația de abuz în care se afla elevul de clasa a V-a, lucrurile s-au desfășurat rapid spre soluționare. 

„Am anunțat directorul unității, care a sunat în momentul respectiv la contactul școlii de la DGASPC, care în acea zi a trimis doi reprezentanți la școală”, spune consiliera. „Au chemat părinții și, pe parcursul mai multor ore, s-au ținut multe ședințe în care s-a discutat cu toată lumea implicată: cu directorul unității, cu profesorul care a sesizat prima oară, cu copilul, cu părinții, cu toată lumea împreună, toată lumea separată.”

Aceste discuții i-au ajutat pe cei de la DGASPC să-și dea seama exact care este situația și care ar fi următorii pași de urmat.

„S-a stabilit că atât părinții, cât și copilul trebuie să vină la consiliere în școală, dar și în afară. Este nevoie de ore de psihoterapie în privat. S-a deschis caz și la DGASPC și există un responsabil de caz acolo care se interesează pe parcurs.”

Semnele abuzului

De multe ori, copiii care sunt într-o situație de abuz tind să fie retrași și să aibă o stimă de sine scăzută. Sau, la polul opus, să aibă probleme de comportament. Profesorii, spune consiliera, ar trebui să urmărească cu precădere aceste două categorii de elevi. 

Cadrele didactice empatice, care reușesc să se apropie de copii, au șanse mai mari să identifice aceste cazuri, întrucât copiii le pot considera „persoane de siguranță”, cu care simt că pot comunica și care îi pot înțelege.

Mai departe, profesorul trebuie să trateze probleme cu grijă. „Copiilor le este foarte frică de ceartă după ce se deschid”, spune consiliera. „Mai ales dacă este un abuz din partea părinților, pentru că ei depind de părinți”. 

E important ca profesorul respectiv să-i spună copilului că nu e vina lui. „Tatăl îi abuzează și pe el, și pe mama, și nu știe alt mod de raportare. O să zică: mă bate din iubire, că nu fac bine, deci, eu sunt vinovat”, adaugă consiliera.

În dinamica fiecărei familii lucrurile nu sunt doar alb și negru. „Ce am sesizat este că aceste abuzuri nu apar neapărat din faptul că cineva este rău sau malefic sau cum vedem în filme”, punctează consiliera școlară.

Adesea, școlilor le este greu să colaboreze cu părinții, „pentru că aceștia nu doresc să accepte că există o problemă, pentru că le este frică și lor”, adaugă consiliera. 

Și totuși, atunci când profesorii nu intervin, pasivitatea lor are un cost real. „Să lăsăm lucrurile să se întâmple în continuare, rupe, de fapt, încrederea copilului în noi”, adaugă consiliera. „Un copil când vine către noi vrea, de cele mai multe ori, ajutor real.” Iar ajutorul real înseamnă ca acesta să fie ascultat, iar apoi să se intervină, prin servicii de specialitate. 

Abuzul poate afecta performanțele școlare ale copilului

Un copil victimă a violenței domestice este afectat pe mai multe planuri. Capacitatea lui de concentrare și de procesare a informației poate să scadă, iar el să aibă dificultăți de învățare și de menținere a atenției. Un studiu celebru, realizat de cercetătorii Scott E. Carrell și Mark L. Hoekstra de la Universitatea din California - Davis, arată că elevii din familii care se confruntă cu violența domestică obțin note mai mici la testele la matematică și la citire, comparativ cu colegii lor, însă pot influența și performanța colegilor.

De asemenea, elevii care sunt victime ale violenței pot fi afectați puternic pe plan emoțional. Se pot confrunta cu anxietate, depresie și stres cronic, printre altele. Atât fetele, cât și băieții pot avea probleme de comportament, însă fetele tind să sufere mai mult la interior și să mascheze.

„Copilul trăiește frecvent într-o stare de stres sau anxietate, ceea ce îngreunează focalizarea atenției și procesarea eficientă a informației”, spune Bîrsan, care a studiat consecințele expunerii copiilor la violență.

Există efecte și pe termen lung, care nu se limitează la performanța școlară imediată. Violența de acasă poate influența traseul educațional și profesional al copilului, relațiile viitoare și sănătatea mintală la vârsta adultă. „Din acest motiv, intervenția nu ar trebui să fie punctuală, ci parte a unui proces de susținere continuă”, adaugă Bîrsan.

Totuși, nu toți copiii expuși la violență domestică au traiectorii negative. Diferența o fac factorii de protecție. „Școala poate avea un rol decisiv: poate amplifica vulnerabilitatea sau poate deveni un spațiu de echilibru și reconstrucție”, mai spune Bîrsan.

Această funcție este strâns legată de capacitatea școlii și cadrelor didactice de a identifica timpuriu cazurile. „Recunoașterea acestor semnale încă din faze incipiente face diferența între o intervenție eficientă și cronicizarea problemelor.”

Recomandări pentru profesori 

Atunci când un copil se află într-un moment complicat al vieții lui, cele mai importante lucruri pe care le poate oferi școala sunt siguranța și încrederea.

„Este esențială adaptarea cerințelor școlare la nivelul real de funcționare al elevului, în ceea ce privește ritmul și volumul de lucru, precum și introducerea unor rutine care să ofere stabilitate”, recomandă Bîrsan. „De asemenea, ajută utilizarea unor strategii de autoreglare, precum exercițiile de respirație, pauzele structurate sau activitățile de reflecție.”

În paralel, specialista vorbește și despre colaborarea cu consilierul școlar, pentru că serviciile de suport psihologic sunt esențiale. „Intervențiile de tip consiliere și grupurile de suport constituie direcții relevante de sprijin”, adaugă Bîrsan.

În ultimii ani, societatea românească a început să conștientizeze mai bine pericolul violenței. Iar cadrele didactice și consilierii școlari sunt, la rândul lor mai atente la semnele expunerii la violență. 

De asemenea, contextul socio-economic și presiunile asupra familiilor din ultimii ani – inclusiv cele generate de instabilitate economică sau schimbări sociale – pot contribui la menținerea sau chiar amplificarea tensiunilor familiale, cu impact asupra copiilor. În acest sens, școala devine un spațiu esențial de observare, dar și de intervenție.

În prezent, la Ministerul Muncii se află, în procedură de semnare, o Hotărâre de Guvern pentru aprobarea programelor naționale în domeniul egalității de șanse și a combaterii violenței domestice 2026-2030, pachet în care e inclus și programul „Generația E – Integrarea perspectivei de gen în educație”, dedicat educației.  

„Acesta prevede atât programe de formare pentru cadrele didactice, cât și activități de informare și conștientizare adresate elevilor și studenților, astfel încât aceștia să înțeleagă mai bine principiile egalității de șanse și importanța relațiilor bazate pe respect”, spune Popescu de la ANES.

În plus, Guvernul intenționează să modifice Legea privind prevenirea și combaterea violenței domestice, iar Ministerul Educației ar urma să introducă în programa școlară, pentru fiecare grupă de vârstă, activități despre prevenirea abuzului, promovarea respectului reciproc și dezvoltarea unui climat educațional sigur.

Deocamdată, aceste măsuri nu sunt în vigoare.

O poveste cu un posibil final fericit

Elevul de clasa a V-a care a avut curajul să le spună profesorilor prin ce trece acasă merge în continuare la aceeași școală, „este mai deschis, vorbește mai mult”, spune consiliera.

Îl observă doar de la distanță. De ceva vreme, copilul nu mai trece pe la ea prin cabinet, pentru că părinții lui nu mai vor să-l ducă la consiliere, iar fără acordul lor, nimeni nu poate interveni.

DGASPC a informat școala că familia copilului nu mai e monitorizată, întrucât situația pare că s-a rezolvat. Consiliera are încredere că dacă abuzul ar continua, copilul ar ști că poate apela la ea și la alți câțiva profesori. „Cum a spus prima oară că se întâmplă, ar spune din nou”, afirmă ea.

„Cam tot ce putem să facem este să avem încredere unii în alții, că fiecare își face bucățica lui.”