Deficit de atenție

Deficit de atenție

În toamna lui 2016, nişte puşti din Piteşti s-au unit împotriva unui coleg de care se temeau. A vuit media, s-au creat tabere, s-au făcut plângeri. N-a câştigat nimeni, dar a pierdut toată lumea.

15.03.2017

De Sorana Stănescu, ilustraţii de Tuan Nini

Pentru 29 de copii de 13 ani de la o şcoală din Piteşti, 17 octombrie ar fi putut să fie o zi de luni ca oricare alta. Să înceapă cu o oră de fizică şi să termine cu sport, să-şi dea check in la şcoală şi să-şi mai facă în pauză câte un selfie, să meargă acasă şi, printre teme, să-şi scrie sute de mesaje pe grupul de WhatsApp RIP7BNaspa, cum fac de obicei. În schimb, au venit la şcoală înainte de opt şi au rămas în hol, unde s-au aşezat în semicerc cu faţa la intrare şi cu spatele la biroul directorului.

Iuliana Pîrvu, preşedinta comitetului de părinţi din clasă, le-a împărţit ecusoane cu „Sunt elev european şi am drepturi” şi foi A4 laminate: „Vreau să învăţ”, „Vreau respect”, „Vreau să fiu protejat”. De-o parte şi de alta îi flancau câţiva părinţi cu ecusoane-pereche „Sunt părinte european şi am drepturi” şi afişe cu „Protest clasa a VII-a B”.

Aşa i-au găsit colegul lor, Marius Rizoiu, şi tatăl lui, Viorel, un bărbat înalt, subţire şi obosit, cu cioc cărunt, pomeţi proeminenţi şi ochi afundaţi în orbite.

Vineri, toţi părinţii căzuseră de acord să nu mai intre la ore. Deciseseră şi conţinutul mesajelor, iar Iuliana Pîrvu făcuse afişele în dimineaţa protestului, aşa cum, în săptămânile şi lunile de dinainte, ea scrisese toate memoriile către Inspectoratul Şcolar, Protecţia Copilului, Poliţie, Salvaţi Copiii, Parchet, sperând că cineva le va rezolva problema.

Problema lor era comportamentul agresiv al băiatului cu cerinţe educaţionale speciale (CES) care stătea acum în faţa lor cu capul plecat şi mâinile încleştate pe ghiozdan, fără să fi apucat să-şi dea jos geaca şi căciula. Tată şi fiu, aproape înghesuiţi într-un panou galben cu scris triumfător „Diversity for special needs education 2013–2015”.

În următoarea oră, au venit televiziunile naţionale şi ziarele locale. Părinţii protestatari susţin că nu ştiu cine le-a anunţat. Au spus presei că de luni întregi Marius îi loveşte şi îi ameninţă cu moartea pe copiii lor, familia lui nu colaborează, orele nu se mai pot face. Pîrvu l-a întrebat agresiv pe tatăl băiatului: „Îmi puteţi garanta, în scris, mie şi celor 29 de familii, că într-o zi acest copil nu va lovi grav?”, el a răspuns stins: „O să vin să stau cu el”, iar directorul, apărut mai târziu, a spus că „triunghiul format din părinţi, copii şi cadre didactice trebuie închis”. După vreo două ore, Marius şi tatăl au plecat, iar copiii protestatari au intrat în clasă. Până seara, toate televiziunile naţionale spuneau povestea elevilor agresaţi de colegul lor, a părinţilor lor care făcuseră totul să îl integreze şi a familiei care refuză să îl mute. Era sfârşitul unei lupte şi începutul unui război.

Marţi, protestul a continuat în aceeaşi formă: cei 29 în hol, cu afişe în mâini, şi părinţi care făceau cu rândul să-i însoţească, în timp ce Marius şi tatăl erau în clasă, pentru o oră de biologie şi una de română. Cei 29 au primit absenţe. Tot marţi, presa a început să publice detalii care au nuanţat povestea: copilul are ADHD şi din această cauză a fost discriminat la şcoală, a supravieţuit unui cancer „cu 1% şanse la viaţă” şi e adoptat. A ieşit la iveală şi o pagină de Facebook, „29 de copii în pericol”, ulterior ştearsă, unde părinţii elevilor protestatari publicaseră două documente din dosarul şcolar al lui Marius, cu toate datele lui de identificare: CNP, adresă, tip de deficienţă; bileţele cu ameninţări care ar fi fost scrise de el pentru un coleg: „vreau să te spintec, să te omor”; şi procese verbale semnate de profesori că deranjează orele.

Părinţii celor 29 au spus atunci că ei protestează din cauza comportamentului violent al băiatului, că nu ştiau că ar avea ADHD şi că, dimpotrivă, în clasa lor mai e încă o fetiţă cu ADHD care s-ar fi integrat perfect. Internetul s-a împărţit în două tabere: pro-părinţi şi anti-discriminare.

Din a treia zi de protest, Marius nu a mai venit la şcoală, copiii au intrat la ore, Ministerele Educaţiei şi al Muncii au început să facă controale, iar instituţiile judeţene să facă şedinţe: la Prefectură, la Consiliul Judeţean, la Inspectoratul Şcolar. S-a vorbit despre „o situaţie de netolerat”, „desfăşurarea în bune condiţii a procesului educaţional”, „trebuie făcut ceva”.

Dar ce înseamnă când nişte copii de 13 ani se aliază împotriva unui coleg de-al lor? Cine nu şi-a făcut treaba, de s-a ajuns aici? Cine e victima şi cine e agresorul? Şi ce se întâmplă când suntem prea siguri de adevărul nostru şi încercăm să ne facem singuri dreptate?

[…]

Familia Rizoiu locuieşte într-un cartier mărginaş, într-o garsonieră minusculă primită cu chirie de la primărie, dintr-un fost bloc de nefamilişti renovat, la căpătul unei alei dincolo de care şuieră vântul în hău. E un bloc lung, cu balcon pe toată lungimea, întrerupt din loc în loc de bucătăriile pe care oamenii şi le-au închis cu aluminiu şi termopan. Rufe îngheţate pe sârmă, carpete ovale întinse peste balustradă, gunoaie în jur, tomberoane răscolite, miros de ceapă pusă la fiert. Din afară, pare o înghesuială de suflete, de vise, de dorinţe şi de neputinţă.

De cele mai multe ori, Marius e acasă fie cu mama, fie cu tatăl. Cu amândoi e doar în weekend, la casa lor din Ursoaia, la 30 kilometri, şi asta pentru că bunica bolnavă de Alzheimer are nevoie de îngrijire şi părinţii fac cu rândul: la serviciu, cu bătrâna la ţară sau cu Marius la Piteşti. Garsoniera e atât de mică, încât Marius şi mama nu pot fi nici fizic la o distanţă mai mare de câţiva metri unul de altul. Perdeaua grena dintre hol şi dormitor şi cele două uşi din sticlă, de la baie şi bucătărie, nu ţin loc de intimitate. De dormit, cei doi dorm împreună sau, când e şi tatăl, Marius doarme pe un fotoliu-pat care aproape blochează holul îngust. De la începutul lui februarie în familie a intrat şi bichonul Rocky. Orice, numai să fie băiatul fericit.

Când îl cunoşti, Marius dezarmează prin politeţe, maniere, ochi blânzi care privesc de cele mai multe ori în jos şi zâmbet. „Numele meu este Marius Rizoiu”, spune când îţi deschide uşa garsonierei. E brunet, are 1,70 metri, început de mustaţă, voce în schimbare şi pleoapele uşor căzute. „Stinge lumina pe hol şi aprinde-o aici, puiule”, vine rugămintea mamei. E atent la carneţelul în care scrii, la becul roşu al reportofonului şi după două ore îşi pune capul pe umărul tău cu o familiaritate nepotrivită. Îi cere mamei voie la ureche când vrea să meargă la toaletă şi îşi cere scuze când o întrerupe.

A făcut înot şi handbal înainte să fie scutit de sport. Îi plac desenele cu Tom şi Jerry şi Scooby Doo şi citeşte Contele de Monte Cristo, pe care i-a dăruit-o profesorul de istorie. Îţi povesteşte despre tabăra de la Sâmbăta de Sus, unde a fost cu alţi copii diagnosticaţi cu cancer şi despre cetatea Făgăraş. Din când în când îşi încalecă inelarul peste degetul mic, un tic. Îşi găseşte mai greu cuvintele şi are articulaţia gleznei insuficient de mobilă – nu prea poate să stea pe vine. I se trage de la primii ani de viaţă, când a stat numai în pătuţ. A doua oară când te va vedea va fi mândru să-ţi spună că a luat un şase la română şi va încerca să-ţi arate cum a sărit la groapa cu nisip. Va continua să-ţi vorbească cu „dumneavoastră”, deşi insişti să-ţi spună pe nume. Apoi, ca tu să poţi vorbi în linişte cu mama lui, se va duce la vecina care are o fetiţă cu tetrapareză spastică, ce mereu se bucură când îl vede.

Mama e convinsă că Marius nu înjură, pentru că ea nu l-a auzit niciodată. Că nu scoate zgomote ciudate, deşi colegii spun că s-a întâmplat şi când era ea pe hol. Că el nu e agresiv şi că, dimpotrivă, ceilalţi îl provoacă şi îl reped. Dacă le-a atins pe fete a fost ori de drag, ori din întâmplare, iar ei oricum sunt la vârsta la care le arde de „pupăceli” şi „toţi fac aşa”. Spune că i-a vorbit despre bolile cu transmitere sexuală, i-a explicat că fetele au ciclu şi că nu are voie să le atingă dacă ele nu vor. Despre şefa clasei, Marius i-ar fi spus că o place, pentru că e „bună, blândă şi îl ascultă”. Mama nu ştie de ce e obsedat de sânge, pentru că nici o găină nu taie de faţă cu el, iar la televizor nu se uită singur. Doar o dată, cu mama lângă el, a apucat să vadă o scenă cu vampiri care sugeau sânge – „poate de-acolo”.

Marius recunoaşte că a scris acele bileţele pentru că voia să-şi verse nervii, dar nu le-a dat nimănui, ci le-a mototolit şi le-a aruncat la coş, de unde colegii le-ar fi luat. Neagă că şi-ar fi băgat compasul în mână. Şi el, la rândul lui, e sunat de colegi cu număr ascuns. O fată l-a ameninţat că îl omoară. Odată a venit acasă cu urme de degete pe gât din cauza unui coleg. Acelaşi care i-ar fi zis: „O prind eu pe mă-ta pe stradă şi îi dau un şut în fund de nu se vede”, şi atunci Marius l-a ameninţat că îi aruncă fratele de la etaj. „El crede”, spune mama. Marius nu distinge nuanţe, deşi ea i-a zis să nu mai pună la inimă tot, dar să strângă probe, „ca să aibă şi ei ceva”. Aşa le-a spus ONG-ul.

Mama se bucură că băiatul are gânduri să facă liceul şi să devină şofer profesionist. Iar cât trăieşte ea, Marius nu va ajunge la o şcoală specială, ştie că acolo sunt trimişi de-a valma copii cu probleme, sunt abuzaţi de personal şi nu au vreo şansă de integrare în societate.

Rodica Rizoiu e convinsă că directorul şi bibliotecara „conduc şcoala” şi că pe băiatul ei vor să îl dea afară, mai ales de când „au ridicat şi ei capul” şi „au apelat la Bucureşti”. N-ar putea spune exact ce are directorul cu ei, doar că „aşa e firea lui”, că nu îi plac copiii cum îi plăceau fostului director, că se acoperă numai de hârtii şi nici măcar la salut nu-i mai răspunde.

Iar despre Cristina Radu, bibliotecara şcolii şi consilier judeţean, spune că e pornită pentru că fetiţa ei e hipoacuzică (poartă permanent o proteză auditivă), iar copiii hipoacuzici „nu sunt aşa susţinuţi cum sunt cei cu ADHD”. Radu spune că ea a ales să nu îi facă fetiţei un certificat de handicap sau de orientare şcolară, tocmai pentru că ar „atârna greu în viaţă”, că nu are nimic personal cu familia Rizoiu şi crede că băiatului i-ar fi mai bine într-un colectiv mai mic.

Conspiraţiile, presupunerile şi convingerile personale se înlănţuie într-o argumentaţie pe care fiecare tabără şi-o construieşte pe zi ce trece. Directorul e convins că DGASPC nu a luat nicio măsură pentru că Rodica Rizoiu lucrează acolo, aceasta e convinsă că în toamnă şcoala i-a făcut lui Marius program de trei ore tocmai ca să îi pună absenţe şi să îl exmatriculeze în baza lor, iar unii dintre părinţi se întreabă dacă între implicarea ONG-ului şi faptul că familia şi-a luat Logan nou e vreo legătură. Când am întrebat-o, mama a râs şi a spus că se aştepta la asta. A scos mapa neagră în care ţine facturile şi graficul de plată pentru maşină: leasing pe cinci ani, cu un avans de 9.000 de lei adunat din împrumuturi şi 1.800 de lei economiile lor de peste vară. Căci s-au învăţat să ţină de bani şi de mâncat mănâncă numai din ce produc: au porci, oi, capre, vacă, curcani, solar cu roşii şi castraveţi, iar toată munca la ţară numai ei doi o fac.

*

Modul în care a fost gestionat cazul lui Marius de adulţii şi instituţiile responsabile arată, pe de o parte, incapacitatea şi incompetenţa sistemului educaţional de a include cu adevărat copii cu cerinţe educaţionale speciale şi, pe de altă parte, cât de mult dăunează lipsa de comunicare reală într-un ring fără arbitru.

Nici mama, nici şcoala, nici ceilalţi părinţi nu-şi reproşează nimic. Mai mult, directorul se mândreşte chiar că ar fi una dintre cele mai bune şcoli „pe treaba asta”, adică pe incluziunea copiilor cu cerinţe educaţionale speciale. În 2013–2015 au fost şi într-un proiect de 42.000 de euro, bani europeni, pe tema diversităţii oportunităţilor pentru elevii cu nevoi speciale. Fondurile s-au dus pe nişte schimburi de experienţă la şcoli partenere din Turcia, pe serbări şi făcut de mărţişoare cu copii de la o şcoală specială din Argeş.

Ministerele Muncii şi al Educaţiei, care au fost în control la Piteşti la o săptămână după protest, au transmis într-un comunicat comun condamnarea „atitudinii intolerante şi discriminatorii” de care a avut parte Marius şi au spus că vor spori cursurile pentru profesori în domeniul educaţiei incluzive.

Legea spune că, în baza certificatului de orientare şcolară, copiii cu CES au dreptul, în funcţie de nevoi, la curriculă adaptată (conţinut simplificat, evaluare separată), la un profesor de sprijin (care ar trebui să lucreze în clasă cu profesorii de specialitate pe metodologii adaptate de predare, nu să umple goluri la toate materiile într-o oră pe săptămână, cum se întâmplă în realitate) şi, dacă e cazul, la asistenţă psihologică. Toate acestea – inclusiv modificările la fiecare materie – trebuie detaliate într-un Plan de Intervenţie Personalizat (PIP) făcut de şcoală. Iar de anul trecut, copiii cu CES primesc şi o alocaţie zilnică de 16,60 lei şi bani pentru rechizite, îmbrăcăminte şi transport: între 498 şi 844 de lei pe an.

De când a venit la actuala şcoală, Marius a avut materie simplificată; a avut şi profesor de sprijin, o oră pe săptămână, cu care lucra la materiile la care avea nevoie; psiholog a primit de la DGASPC. Cu toate astea, situaţia la clasă în septembrie era dramatică şi mama nu vedea vreo îmbunătăţire după consilierea psihologică. Mai mult, constituirea „comisiei de integrare” care a decis în septembrie ca Marius să stea trei ore la şcoală şi să fie, practic, păzit de un adult, a fost – dacă nu un abuz –, cel puţin „o grabă”, spune Augustina Ene. „Nu există aşa ceva, nu avem bază legală [pentru o asemenea comisie].” Au încercat să gestioneze conflictul şi atât, fără un interes real pentru copil, spune ea, iar măsura a fost luată fără a-l reevalua pe Marius psihologic şi educaţional şi fără a fi trecută în PIP, singurul document care stabileşte ce face şi ce nu face un elev cu CES la şcoală.

După protest, Ene a început un proces de consiliere cu Marius şi, o dată la câteva săptămâni, cu fiecare dintre părinţi. A căutat să-l includă şi într-un grup de dezvoltare personală, ca să înveţe să relaţioneze cu copii de vârsta lui, dar nu există aşa ceva în Piteşti. S-a întâlnit şi cu profesorii şcolii, şi cu ceilalţi părinţi, şi cu colegii lui Marius, iar în semestrul al doilea vrea să se întâlnească şi individual cu aceştia. Până acum, e singurul specialist care a vorbit cu toată lumea şi în care şi familia lui Marius, şi ceilalţi par să aibă încredere.

Din noiembrie şi până la sfârşitul semestrului I, în urma propriei evaluări şi diagnosticului de la Obregia – intelect de limită, probleme de comportament – Ene a stabilit prin PIP ca Marius să vină tot câte trei ore pe zi, însoţit de unul dintre părinţi, pentru că numai aşa el se simte în siguranţă în clasă.

Deşi mama era hotărâtă să nu mai stea pe hol, Ene a convins-o că e pentru binele lui Marius. Nu i se încalcă, ci i se oferă educaţie atât cât poate el să ducă, spune ea. „Cum să ceri unui copil care nu poate, să stea la şase ore? Atunci de ce îi dau certificat [de orientare şcolară]?” Adaptare înseamnă să îi modifici şi programul, nu doar programa, într-un mod justificat, nu „pentru că vreau eu, şcoală”.

Hăloiu-Richardson, analist comportamental, spune că ceea ce ar fi trebuit să se întâmple e, în primul rând, terapie de grup, deoarece colegii lui Marius nu ştiu nici acum ce au greşit şi vor avea la rândul lor copii pe care îi vor creşte în spiritul: „Nu vă apropiaţi de handicapaţi, că uite mie ce mi s-a întâmplat”. În al doilea rând, sistemul ar trebui să plătească un însoţitor specializat care să îl ajute să se integreze la şcoală, să iasă cu el pe hol când e nevoie sau să-i mărească timpul petrecut în clasă, dacă e pregătit. Nu mama, nu bibliotecara, nu şefa comitetului de părinţi. Sunt puţini astfel de însoţitori în ţară, iar acolo unde sunt, sunt plătiţi de părinţi cu 20-25 de lei pe oră, spune ea.

De-abia la sfârşitul anului Ministerul Educaţiei a introdus în legislaţie conceptul de „facilitator” (un părinte sau cineva specializat), dar e neclar cine şi dacă îl va plăti. E mai degrabă un mod de a forţa şcolile să-i accepte pe însoţitori în clasă, pentru că destule nu o făceau. Dar, chiar dacă asta s-a schimbat după protest şi chiar dacă la şcoala din Piteşti mai sunt câteva mame care stau pe hol asemenea Rodicăi Rizoiu, nu familia, ci şcoala ar trebui să asigure educaţia incluzivă, pentru că nici părinţii protestatari, nici părinţii lui Marius nu ştiu, nu pot şi nu ar trebui să facă mai mult. Integrare înseamnă să pregăteşti copilul pentru mediu, incluziune înseamnă să adaptezi puţin mediul, ca lui să-i fie bine. Nu exista una fără alta.

Acest caz ne spune însă că, la noi, incluziunea, empatia şi acceptarea se vor câştigate într-o sală de judecată, în şedinţe sau în sentinţe, când ele ar trebui cultivate şi exersate cu fiecare generaţie în parte. Când nu se întâmplă asta, nu e de mirare că un „Marius” aruncă în aer toate formele fără fond şi 30 de copii de 13 ani devin victimele sistemului şi ale părinţilor protectori.

*

La câteva zile de la începerea semestrului al doilea, situaţia la Piteşti era calmă, dar nici pe departe rezolvată. Pe 16 februarie, cât timp Marius era la a doua oră cu profesoara de sprijin (acum lucrează cu ea două ore în loc de una), mama a dat o fugă până la bancă să plătească rata la maşină şi să-i cumpere o gecuţă, apoi s-a grăbit să-l aştepte în faţa clasei. Băiatul a ieşit cu geaca descheiată, ghiozdanul pe-un umăr şi vesta de uniformă, uşor strâmbă, ţinând în mână o foaie de mate cu exerciţii cu radicali, cea mai recentă provocare din viaţa lui.

După protest, din clasă au plecat doi elevi şi unul a venit de la clasa paralelă. Părinţii celor 29 aşteaptă în continuare ca Parchetul să dea un răspuns în privinţa cercetării penale şi au renunţat pentru moment să mai dea în judecată inspectoratul. Directorul şi psiholoaga şcolii au fost audiaţi la Consiliul pentru Combaterea Discriminării, dar nu există încă un verdict.

Hăloiu-Richardson e convinsă că Marius ar trebui să se mute într-o altă şcoală, pentru că aici nu mai poate fi vorba de incluziune. Şi Ene spune că e acceptat în clasă, dar copiii nu relaţionează cu el. Până şi părinţii celor 29 cred că acum e şi mai discriminat. Marius însă nici nu vrea s-audă. Vrea să le demonstreze că au greşit protestând şi că el „nu e aşa rău şi viclean cum spun ei. Mi-aş dori din tot sufletul să se facă orele şi să fiu ca toţi ceilalţi.”

 

Citește întreaga poveste aici.


Notă: Numele elevilor au fost schimbate sau eliminate, pentru a-i proteja.

Acest text face parte din „EduDoR”, o serie de texte pe tema educației finanțată de Romanian-American Foundation și DoR.

Sorana Stănescu


Este reporter la DoR și a coordonat rubrica EduDoR și seria de evenimente DoR Live. E interesată de educație și justiție socială.

CUVINTE-CHEIE

elev părinte discriminare CES

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile