În lumea oamenilor mari conceptul de dezvoltare personală a devenit omniprezent, cărțile de self-help și autocunoaștere reprezintă o piață estimată la milioane de dolari. De asemenea, cursurile de dezvoltare personală sunt mai mult decât disponibile, iar valoarea estimativă a pieței arată că există o nevoie reală a consumatorului în acest sens. Făcând eu însămi parte dintr-o generație de părinți care știu că în lipsa unei educații emoționale experiențele pot lăsa, de multe ori, urme dureroase, am fost extrem de bucuroasă atunci când am citit că scrie „dezvoltare personală”, în orarul fiului meu, bucurie care s-a mai stins când am observat că are teme pe care să le rezolve acasă. Când l-am întrebat ce părere are el despre asta mi-a răspuns că i se pare o „oră plictisitoare pentru că nu ieșim din bănci și doar stăm de vorbă”.
Cred că sunteți și voi de acord că acești copii vor fi adulți într-o lume diferită de cum o percepem noi astăzi, iar dacă interesul către dezvoltare personală se menține, atunci ei vor trăi într-o lume în care succesul este dictat în funcție de cât de crescut este nivelul coeficientului inteligenței emoționale (EQ) și nu doar cel al coeficientului inteligenței logico-matematice. Din acest motiv, este important să ne asigurăm, ca părinți, ca societate, că elevii înțeleg un lucru esențial:
Dezvoltarea personală nu este doar o materie predată la școală, ci un proces de autocunoaștere și evoluție ce trebuie continuat și practicat, în fiecare zi.
Întorcând pe toate părțile posibilele răspunsuri la întrebarea „Oare abordarea orelor de dezvoltare personală cum o facem la literatură și matematică nu îi determină pe copii să clasifice dezvoltarea personală doar ca pe o altă materie?”, mi-am amintit de un text citit de curând în care am regăsit un exemplu foarte elocvent de trecere de la teorie la practică, de la materie la proces. Era vorba despre un experiment făcut la o școală de stat din Olanda în care copii tipici fuseseră invitați să joace baschet în scaune cu rotile pentru a putea deveni mai conștienți de experiențele celor care se deplasează cu ajutorul fotoliilor rulante.
Prin comparație, îmi răsună în mod repetat în minte replica unui învățător de la o școală de stat din România, într-o ședință cu părinții: „La ora de Dezvoltare personală sunt toți cu mâna pe sus, care mai de care cu idei despre cum este bine să ne purtăm, la teorie toți sunt buni, dar în pauze țipă și urlă în spatele clasei când se joacă de-a trenulețul.”
Din punct de vedere al etapei de dezvoltare, atitudinea copiilor nu ar trebui privită ca un eșec, ci doar ca pe o nevoie pe care ei o au. În lipsa tuturor informațiilor despre dezvoltarea cognitivă și psiho-emoțională a copilului putem trage oricând concluzii eronate și atunci nici nu venim în sprijinul lor cu experiențe practice (așa, ca în exemplul cu jocul de baschet în scaune cu rotile).
Raportându-mă la nivelul de înțelegere al unui copil de clasa întâi, conform etapei de dezvoltare, vă invit într-o călătorie imaginară asupra percepției pe care ar putea să o aibă copiii asupra orei de dezvoltare personală:
Călătorie la clasa întâi
Un zgomot asurzitor se aude din spatele clasei. Copiii se joacă de-a trenulețul și trenul face muuult zgomot, se știe!
După atâta stat în bancă, energia lor iese ca fumul dintr-o locomotivă cu abur. Eliberată, ea străbate spațiul și creează perdele subțiri de praf pe deasupra capetelor tuturor. Odată ce se scutură, involuntar și inconștient, de tot ce e în plus în micile lor corpuri, ei se vor putea concentra mai bine, senzația de impuls din brațe și picioare se duce și nu o să-i mai îndemne să se fâțâie atât de mult la ore.
Însă, habar nu au de toate acestea, ei simt doar fericire și distracție și ce bine că și-au făcut noi prieteni!
Și mai cred ceva: ideea de a muta băncile este genială!
Desigur, o voce anunță gara care urmează, una imită sunetul scârțâitor al roților, iar alta șuieră de parcă asta i-ar fi singura misiune în această viață.
Copiii încă râd și chiuie cu veselie atunci când doamna învățătoare intră în clasă.
- Ce se întâmplă aici?, îi întrerupe cu o voce, cam pe jumătate, aspră.
- Ne jucăm de-a trenulețul!, strigară în cor copiii.
- Copii, nu am învățat noi, la Dezvoltare personală, cum să ne purtăm frumos?!
- Doamna, păi, acum suntem în pauză!
În timp ce procesul de dezvoltare este unul individualizat, bazat pe valori personale și pe direcția unică dată de obiective proprii, materia este bazată pe o abordare generalizată și oferă principii care se pot aplica unui grup mai larg de elevi, fără să concentreze foarte mult pe aspecte individuale.
Istoricul materiei „Dezvoltare personală”
Introducerea orei de Dezvoltare personală în școlile din România a devenit oficială în contextul reformelor din educație din anii 2010. Legea educației nationale nr. 1/2011 a adus modificări importante în structura și conținutul programelor școlare, cu precădere în direcția dezvoltării armonioase a elevilor, tot acolo menționându-se că învățământul primar are ca scop dezvoltarea competențelor fundamentale necesare în viață: autocunoaștere și încredere în sine, dezvoltarea abilităților sociale, formarea abilităților de viață și gestionarea emoțiilor.
Definiția dezvoltării personale, din Wikipedia, spune că este un proces continuu prin care o persoană își îmbunătățește abilitățile, mentalitatea, caracterul și atitudinile pentru a atinge un nivel mai ridicat de împlinire personală și profesională. Materia este definită ca o disciplină educațională formală, inclusă în programa școlară, care are ca scop să ajute elevii să dezvolte competențe emoționale și sociale, să înțeleagă mai bine relațiile interpersonale și să își îmbunătățească autocunoașterea.
Descrierea, cuvânt cu cuvânt, a materiei Dezvoltare personală din legea educației nu marchează diferența dintre dezvoltarea personală ca materie didactică și procesul de dezvoltare personală per se.
„Disciplina Dezvoltare personală este dedicată activităţilor de învăţare care au ca scop dezvoltarea capacităţii elevului de a se autocunoaște şi de a-şi exprima într-o manieră pozitivă interesele, aptitudinile, trăirile personale, abilităţile de relaţionare şi comunicare, reflecţiile cu privire la învăţare. În cadrul disciplinei, se formează în primul rând abilităţi şi se dezvoltă atitudini, finalitatea fiind dobândirea încrederii în sine, starea de bine a copiilor, pregătirea lor pentru viaţă și pentru viitor. De-a lungul anilor de studiu, toate ariile curriculare îşi asumă o parte din responsabilitatea privind dezvoltarea personală/socială, educaţională şi de carieră a elevilor, existând astfel posibilitatea abordării integrate a unora dintre activităţile propuse.”
Mi-am dorit și mai mult să aflu despre cum percep copiii ora de dezvoltare personală, așa că am discutat cu Maria, o fetiță de 9 ani, curioasă și pasionată de desen. Maria spune că una dintre cele mai interesante teme pe care le-a avut la Dezvoltare personală a fost aceea în care a trebuit să deseneze cum arată pentru ea bucuria. Mai mult, am vrut să aflu dacă ea crede că ceea ce învață la ora de Dezvoltare personală o ajută în viața de zi cu zi și mi-a răspuns că ea simte că o ajută. Iată ce exemplu mi-a dat: ,,Am observat că o fetiță de la cursul de balet era mereu contra timp. Văzând că îi era greu, eu am înțeles că trebuie să fiu mai organizată ca să pot face totul într-o singură zi.”
Întorcându-ne la textul legii putem observa că, pe foaie, stăm foarte bine, însă nu am putut observa nicăieri specificarea unei diferențe între materia dezvoltare personală predată de învățător și procesul de dezvoltare personală, cel din urmă implicând transformări care trec dincolo de rolul copilului ca elev și pentru care acesta ar avea nevoie de suport din partea unei echipe multidisciplinare, pe care sistemul de învățământ l-ar putea oferi cu resursele potrivite.
Mai mult, mi se pare uimitor și confuzant în același timp cum în lege scrie că obiectivul materiei este aproape identic cu cel al procesului, dar nu se indică clar cum un învățător sau diriginte poate ghida nu unul, ci 20 de copiii odată, să se dezvolte în planuri atât de complexe și într-o multitudine de direcții atât de utile atingerii unui potențial ridicat. Acest obiectiv fiind cu atât mai greu de atins în contextul situațiilor copiilor aflați în risc de sărăcie sau cu un mediu emoțional precar în familie.
Copiii „sunt motivați să își manifeste inițiativa, să exprime idei originale și emoții autentice”
Pentru a obține o perspectivă cât mai completă, am discutat cu Mirela Sima, profesor la Școala Gimnazială din Aninoasa, județul Dâmbovița, și absolventă a Facultății de Sociologie și Psihologie. Am rugat-o să îmi ofere o opinie despre cum ar trebui structurat un curs de dezvoltare personală în școli, astfel încât să răspundă nevoilor variate ale elevilor: ,,Consider că un astfel de curs poate avea diverse structuri, punând accent pe conceptul de dezvoltare personală, pe strategii didactice, pe competența de comunicare a profesorului și pe aplicațiile practice.” Am întrebat-o și care sunt, în opinia sa, avantajele și dezavantajele le predării dezvoltării personale ca materie, comparativ cu integrarea unor obiective similare prin activități practice.
„Disciplina Dezvoltare personală oferă un cadru esențial pentru stimularea flexibilității cognitive și a creativității elevului. Aceștia sunt încurajați să pună întrebări, să își exprime opiniile, să participe activ prin intervenții argumentate și să reflecteze asupra subiectelor discutate. În plus, sunt motivați să își manifeste inițiativa, să exprime idei originale și emoții autentice despre ceea ce învață”, explică ea. Un dezavantaj poate fi, în opinia sa, timpul necesar pentru a concepe strategiile didactice. ,,Profesorii pun în practică numai că pregătirea necesită timp. Da, o echipă multidisciplinară ar fi foarte bună.”
Mi-am amintit de exemplul școlii olandeze. Mi s-a părut că ilustrează bine de ce anume avem nevoie pentru ca materia Dezvoltare personală să încurajeze cu adevărat procesul de dezvoltare personală al elevilor și m-am întrebat de ce tip de model de gândire am avea nevoie să putem aborda lucrurile într-un mod atât de complex.
Ce soluții sunt pentru dezvoltarea personală a elevilor
În primul rând am avea nevoie de un curriculum flexibil, centrat pe elev și adaptat la nevoile individuale, nu doar pe transmiterea unor informații standardizate. Apoi, pentru a dezvolta empatie și pentru ne putea pune în locul celorlalți avem nevoie, la rândul nostru, să fim oglindiți. Sistemul tradițional de învățământ nu personalizează procesul de învățare și nu ia în calcul că fiecare elev are un ritm propriu de dezvoltare și nici că materia ar trebui să permită abordări personalizate care să-i ajute pe elevi să se cunoască pe sine, să își identifice punctele forțe și să își dezvolte încrederea în ei înșiși.
Ca elev am resimțit de multe ori că nu mă potrivesc cu modul în care ajungea informația la mine, însă nu aveam capacitatea de a gândi că învățarea ar trebui să fie personalizată, ci am îndreptat criticile înspre propria persoană.
Credința că, de fapt, este ceva în neregulă cu ei, este un mod de adaptare care apare deseori în cazul copiilor, în diverse situații de viață în care nu se simt confortabil emoțional.
În plus, exemplul din școala olandeză mă duce cu gândul la metode de predare interactive și centrate pe experiențe, în locul predării clasice. Conform Teoriei Inteligențelor Multiple propusă de Howard Gardner există cel puțin opt tipuri de inteligență, iar conform modelului VARK (Visual, Auditory, Reading/Writing, Kinesthetic) există patru stiluri principale de învățare, fiecare dintre aceste elemente creând combinații unice pentru fiecare individ.
Însă, pentru ca aceste informații să contribuie la îmbunătățirea modului în care educația formală are loc este nevoie de formarea și implicarea cadrelor didactice. Pentru ca ora de dezvoltare personală să fie eficientă, cadrele didactice ar trebui să fie bine pregătite în psihologie educațională, consiliere și managementul emoțiilor. La rândul lor să treacă printr-un proces de dezvoltare personală și profesională, iar dacă acest lucru nu e posibil, atunci să primească sprijin permanent din partea unei echipe multidisciplinare formată din consilier școlar, psiholog sau pedagog specializat în educație non-formală sau, pur și simplu, să fie înlocuit de această echipă, în ceea ce privește materia dezvoltare personală. Chiar și în acest caz ideal, tot ar fi nevoie de implicarea familiei și a comunității. Este nevoie de un sat ca să crești un copil, iar locuitorii lui să fie la rândul lor orientați către educație, cultură, procesul de autocunoaștere. Altfel spus, indivizi dezvoltați, aflați în vârful piramidei lui Maslow care să creeze un mediu sigur și incluziv, în care diversitatea este acceptată și să se pună accent pe empatie și respect față de toți elevii, indiferent de originea lor socială, etnică sau de orientarea lor.
În final, avem nevoie de conexiunea cu viața reală. Elevii trebuie să înțeleagă cum abilitățile dezvoltate la această oră le vor fi utile în viața de zi cu zi – fie că este vorba de gestionarea emoțiilor, comunicare eficientă sau rezolvarea conflictelor, iar școala (încă) rămâne locul unde putem profita de prezența lor fizică pentru a-i învăța toate acestea.
Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.
