— Ce părere aveți despre aplicația asta, Chat GPT? mă întreabă șoferul taxiului cu care merg acasă.
— Părere? Mă sperie consecințele pe termen lung.
— De ce? Consecințele-s bune. Eu am luat trei examene la facultă cu Chat GPT. Am avut de făcut câte un referat și țac-pac mi le-a făcut. N-a mai trebuit să mă chinui.
— Dar de ce să vă chinuiți, doar faceți o facultate pe care ați ales-o fiindcă vă place, nu?
— Da de unde. Nici nu știu ce ies la final. Sunt la științe politice, administrație și comunicare. Dar poate ajung și eu ceva mai mare cu facultatea sta. Cum au ajuns alții...
— Dar chiar credeți că facultățile se promovează așa?
— Dar cum?
— Păi uitați, când eram studentă trebuia să citim diverse tratate pentru a putea aborda la seminarii o temă. Sau pentru examen. Pentru cel oral, pentru cel scris... Nu am trecut examenele nici copiind, nici cumpărând lucrări, nici predând referate. Facultatea presupunea altceva decât acum. Nu vă acuz, dar aș vrea să înțelegeți că o instituție de învățământ superior însemna altceva acum treizeci de ani.
— Așa o fi. Dar cum să citiți? Ce să citiți? De ce? Nu am mai auzit așa ceva. Eu cu toți prietenii cu care am vorbit mi-au zis că ori copiază de pe internet ceva, ori copiază pur și simplu, ori acum se ajută cu Chat GPT. Cine are timp de citit? Doamne ferește...
Discuția aceasta a avut loc cu ceva timp în urmă, dar m-a bântuit pentru că mi-a revelat un adevăr evident: facultatea – adică instituția de învățământ superior care poartă acest nume – și-a pierdut relevanța. Până la urmă, oricine poate face astăzi o facultate, nu? Locuri sunt cu duiumul, specializări de asemenea, facultăți și extensii ale lor, în municipii, orașe și orășele ale patriei. (Și, culmea ironiei, cu toate acestea, România este pe ultimul loc în statistica publicată recent de Eurostat, privind procentul tinerilor din Uniunea Europeană, cu vârste între 25 și 34 de ani, care au studii superioare. Conform acesteia, doar 25% dintre tinerii români fac parte din această categorie, în condițiile în care media europeană este de 42%, pe locul I aflându-se Irlanda, cu 62%.)
Deși știm amândoi că România şi-a asumat, ca ţintă pentru anul 2020 (adică pentru acum trei ani) ca 40% dintre tineri să fi absolvit cel puţin un program de licență, deși știm că aceasta este tendința generală, nu putem decât să privim (poate cu un soi de nostalgie stranie) la vremurile de altădată, când intrarea la facultate merita sărbătorită cu tort și șampanie.
Și privind spre trecut, ne amintim de Villon – Mais où sont les neiges d'antan? – și de cursurile de literatură franceză din anul II și de bucuria de a fi trecut examenele (iar cei care au făcut Literele la Cluj ne înțeleg cel mai bine)...
Așadar, unde sunt zăpezile de altădată?
Unde sunt anii aceia în care la Litere erau 15 locuri la zi și pentru a deveni student treceai printr-o probă orală, eliminatorie, apoi susțineai trei alte probe: la literatura română, la limba română și la limba și literatura străină (în cazul multora)? Unde sunt vremurile în care intrau 20 de tineri la facultatea X și terminau 10, când examenele presupuneau cunoștințe serioase, când mergeai la mărire de notă în toamnă, când pentru un referat (nu-mi amintesc să se fi vehiculat termenul pe vremea aceea) citeai opera integrală a unui scriitor sau orice altceva era trecut în bibliografie? Unde sunt vremurile când intrai la examenul de morfologie sau de sintaxă doar dacă ai trecut de proba eliminatorie a scrierii după dictare sau când era esențial să nu ai absențe?
Unde sunt vremurile acelea în care o persoană care a absolvit o facultate era privită cu admirație, iar ceilalți își manifestau deschis încrederea în capacitatea ei? Unde e bucuria comunității atunci când unul de-al ei devenea student, urmând apoi să ajungă medic, profesor, inginer, economist, avocat? Unde este profesionalismul cu care era asociat oricine avea studii superioare? (Și, ca într-o oglindă deformată, vedem cât de nerelevant a devenit astăzi produsul instituțiilor de învățământ superior. )
Unde vrem să ajungem cu această lungă introducere? Ei bine, la ceea ce constatăm că se întâmplă în ultima vreme în sistemul de învățământ. La calitatea resursei umane care ajunge în fața elevilor. Și trebuie să ne credeți pe cuvânt că știm despre ce scriem, că nu intenționăm să discredităm categoria profesorală căreia îi aparținem și că am ales în cunoștință de cauză să vorbim despre marginali, nu despre majoritare. Fiindcă spre ei, spre marginali, se arată cu degetul.
Este perfect legal ca o persoană care a absolvit (cu referate generate de Chat GPT, dar nici nu mai contează din moment ce a absolvit-o) o facultate să ocupe un post în sistemul educațional și să fie prestator de servicii educaționale. Dar este oare etic? Este în conformitate cu ansamblul de principii care ar trebui să îi guverneze activitatea în cadrul unității de învățământ, este în conformitate cu valorile și demnitatea profesiei?
Ce valori poate transmite acel absolvent care a promovat examenele copiind, plagiind sau utilizând IA? Ce valori poate transmite participantul la concursul pentru ocuparea posturilor de învățământul preuniversitar care a reușit să copieze, utilizând telefonul (sau casca) cu care a reușit să intre în sala în care s-a desfășurat concursul respectiv? Ce valori poate transmite candidatul care a fost prins copiind și eliminat de la titularizare? Sau de la examenul pentru definitivarea în învățământ? Sau de la examenul pentru gradul II? Sau care a cumpărat lucrarea pentru gradul I? Ce valori poate transmite acea persoană care chiulește de la orele pentru care i s-a încheiat un contract de muncă sau care preia de pe un site – nu contează care – un test aplicat de colegul Y de undeva dintr-o altă școală și, fără să verifice dacă evaluează ceea ce însuși a predat, îl aplică propriilor elevi?
Punem aceste întrebări acum, în contextul în care 26 de candidați la un post în sistemul de învățământ au fost eliminați din sălile de concurs pentru fraudă sau tentativă de fraudă și în contextul în care au fost voci care s-au plâns de dificultatea subiectelor pe care le-au primit cei care au participat la titularizare. De exemplu, candidații pentru un post de profesor de limba și literatura română au fost surprinși că au primit un subiect în care trebuia să abordeze comparativ două poezii aparținând lui Macedonski – scriitor necanonic conform programei de liceu, dar prezent în mod explicit în programa de titularizare, studiat în mod evident în facultate, în timp ce alții s-au plâns că li s-a cerut să noteze definiția unui concept de specialitate.
Vorbeam chiar astăzi cu directorul unui DPPD (departament pentru pregătirea personalului didactic) al unei universități de prim rang. Îmi spunea despre profesorii care vin să dea grade didactice (II și I), dar scriu sistematic cu greșeli de ortografie. Secretara lui, care verifică dosarele și se ocupă de documentații, primește cereri etc., a completat: „Aproape toți scriu deșii!”, a rostit, lungind i-ul final, pentru a sublinia dublarea lui în scris. Ei, bine, tot cu ei am discutat și despre faptul că acești profesori au trecut întâi un examen de clasa a VIII-a și un bacalaureat. Perpetuăm un cerc vicios. Cum să îl rupem? Este greu să ne gândim că poate fi rupt doar prin autoconștientizare. Poate că această întoarcere spre valori, spre seriozitate și spre respingerea imposturii din propria practică trebuie să fie nu doar o consecință a unor exerciții discursive atât în preuniversitar, cât și în universitar, ci și a impunerii, cu riscul unor cutremure de moment, a unei rigori în evaluare la toate nivelurile sistemului de învățământ. Pentru asta este nevoie de voință sistemică. Dar pentru asta, trebuie să avem și ce să oferim celor ce vor face efortul de a se ridica la un alt standard: condiții de muncă, de promovare în carieră și recunoaștere financiară.
Altfel, Doamne ferește!
