De altfel nu doar Rita ne-a inspirat de-a lungul timpului, ci și Casa norvegiană sau Barbie, fiindcă, la fel ca orice produs artistic, filmele suportă chei de interpretare diferite, depinde doar ce lentile utilizăm în decriptarea lor.
Rulează acum, pe unul dintre canalele de streaming pe care le accesăm, filmul Fiul (The Son, 2022, regia Florian Zeller). Fiindcă cel puțin unul dintre noi este fascinat de Zeller (scriitorul și regizorul), fiindcă cel puțin unul dintre noi a declarat că Tatăl (textul dramatic și filmul – evident, nu putem să nu menționăm și spectacolul de la Bulandra, cu minunatul Victor Rebengiuc în rolul lui André) este unul dintre filmele care l-a marcat prin transfigurarea interpretativă a lui Anthony Hopkins și prin viziunea regizorală care propune o corespondență tulburătoare între imagini și emoțiile personajelor, Fiul (transpunere cinematografică a textului dramatic omonim al aceluiași Zeller) a ajuns pe primul loc pe lista filmelor „musai de văzut” în ultimul weekend din ianuarie 2024. Și s-a și văzut. S-a văzut, a răscolit, a revelat, a cerut o reluare, a generat idei.
Personajul principal al filmului este Nicholas, un adolescent depresiv (stare generată poate de divorțul părinților, poate de neputința de a se adapta la realitate, poate de ambele), care începe să lipsească de la școală și care decide că preferă să locuiască alături de tatăl său și de noua familie a acestuia. Deși această schimbare pare a avea rezultate, în realitate Nicholas nu frecventează noua școală, își manifestă tot mai puternic instabilitatea, iar gestul suicidar la care recurge nu surprinde aproape deloc. Scena esențială pentru ceea ce vrem noi să aducem în discuție este aceea în care, în centrul psihiatric în care este internat și în care primește ajutor de specialitate, Nicholas este vizitat de părinții săi care trebuie să ia, de față cu fiul lor, o decizie decisivă pentru viitorul acestuia: de a-l lăsa în grija specialiștilor, ceea ce i-ar genera fiului lor o stare de frustrare, sau de a-l externa, asumându-și consecințele. Iar câteva dintre replicile din această scenă, translatate în spațiul educațional, dezvăluie câteva cauze care fac ca triada evocată la începutul articolului să nu conducă la succes.
Schimbul de replici 1, dintre Nicholas și părinții săi
„Vom discuta cu doctorul.”
„E o jigodie. Nu înțelege nimic. Mă îndoapă cu medicamente. Și crede că sunt bolnav. Cică trebuie să stau câteva săptămâni. Dar vă spun că nu pot.”
Cauza 1: necreditarea profesorului de către elev. Pentru Nicholas, medicul este o „jigodie” care nu are nivelul de cunoștințe necesar pentru a-l înțelege. Pentru unii elevi, profesorii nu sunt specialiști, ci niște diletanți, persoane care apelează la soluții nepopulare pentru a ajunge la un rezultat (pe care doar ei par a și-l dori): a pretinde disciplină în procesul de învățare, a pretinde însușirea de cunoștințe, a pretinde exersarea deprinderilor, a pretinde transferul informațiilor într-un context nou, a pretinde studiu individual nu te face deloc popular. „Ce tâmpită e profa!” auzi câte un elev. „Ce prost e proful de bio!” comentează altul. „Ăsta de mate nu știe nimic!”
Schimbul de replici 2, dintre medicul care se adresează părinților și Nicholas
„Cred că Nicholas suferă încă de o anumită ruptură de realitate, ceea ce-i provoacă diferite anxietăți, pe care le putem trata. Dar mai întâi trebuie să-l stabilizăm. Apoi putem începe să ne gândim când să-l externăm. Nicholas, acum ai nevoie de îngrijire, Și de toată echipa medicală. Doctorii, psihologii, responsabilii de proiecte.”
„Crezi că mă vei vindeca cu un curs de olărit?”
„Contribuie la proces, da.”
„E o mare porcărie.”
Cauza 2: focalizarea pe rezultat, nu pe proces. Elevii și părinții așteaptă de cele mai multe ori rezultate – note mari la clasă, la examene, la olimpiade și concursuri, premii. Profesorii știu că este important procesul, cu momente de creștere, cu sincope, cu reveniri, cu lungi perioade de stagnare. Procesul presupune durată, un interval de învățare, un an, un ciclu de învățământ, evaluări sistematice, feedback, asumarea greșelilor, identificarea soluțiilor, revizuirea planurilor de învățare, notare. Nu are strălucire, este mai degrabă tern, dar este acel tern necesar pentru strălucire așteptată. Iar metodele la care se apelează pe parcursul procesului par de neînțeles de unii dintre elevi sau părinți. „De ce să utilizezi metoda horoscopului la ora de română? Ce prostie este asta?” mai auzi pe câte unul. Câte unul care nu înțelege că aplicarea acestei metode nu înseamnă predarea/studierea horoscopului, ci o cale ( (gr. methodos, „metha” – „spre, către” și „odos” – „cale, drum) de urmat în vederea atingerii obiectivelor propuse, în acest caz identificarea unor trăsături ale personajului literar. Dar un proces fără aplicarea metodelor didactice (fie ele brainstromingul, problematizarea, cubul, pălăriile gânditoare, jurnalistul cameleon, RAI-ul, RAFT-ul, harta personajelor, știu/vreau să știu/învăț, SINELG-ul) mai poate conduce spre punctul terminus?
Replica 3, a medicului, adresată părinților
„Nicholas trebuie să înțeleagă că susțineți echipa medicală. Nu trebuie să vă simțiți vinovați. Aici nu este vorba de cât de mult vă iubiți fiul. E vorba de protejarea lui. În situația de față, iubirea nu este de ajuns. Dragostea nu va fi de ajuns.”
Cauza 3: dificultatea părinților de a accepta că profesorul este specialistul și că adesea iubirea față de propriul copil trebuie să cedeze în fața adevăratelor nevoi sau probleme ale acestuia. Așa cum afirma recent Mircea Miclea (29 ianuarie, în emisiunea Nicoletei Mănăilă „Profesor și Părinte azi”, A7 TV), într-o discuție despre calitatea relației dintre profesori și părinți și despre rolul specialistului în sistemul de învățământ, unii părinți cred că știu mai bine care este nivelul de cunoștințe al copilului lor, care sunt nevoile educaționale ale acestuia, care este nota pe care o merită, modul în care ar trebui predată o lecție, construit un test, evaluat un răspuns sau un proiect. Se lasă dominați de iluzia cunoașterii pe care le-o induc balastul informațional de pe rețelele sociale și „vracii educaționali” (nu mai știm cui aparține metafora) care propun soluții minune pentru dezvoltarea intelectuală a tinerei generații. O atitudine hiperprotectoare, refuzul soluției care vine dinspre școală, negarea problemei copilului, nesesizarea manipulării (de obicei inconștientă) la care copilul personal apelează, contestarea măsurilor mai dure, a sancțiunilor nu sunt dovezi de iubire. Dar este greu să accepți acest adevăr, așa că se apelează la gesturi simple: se întinde arătătorul spre profesor, se ridică tonul, se bate cu pumnul în masă, se amenință, se cere căderea unor capete: a profesorului care face consultații (nu, nu e nicio greșeală), a celui care le solicită elevilor rezolvare a unor exerciții acasă, a celui care îndrăznește să ceară lectura unui roman, a celui care are pretenția ca elevul să învețe definiții.
În lumina replicilor din filmul „Fiul”, putem deci face unele paralele cu realitatea din sistemul educațional. Adesea, lipsa de încredere în profesori și lipsa recunoașterii autorității lor ca specialiști în domeniul învățământului pot duce la disfuncționalități grave în triada profesor-elev-părinți. Elevii, influențați de diverse surse externe și adesea neinformate, lipsite de credibilitate și de valoare etică, pot respinge eforturile profesorilor de a-i ghida și de a-i îndruma către o educație sănătoasă. De aici și importanța unei relații de colaborare și a încrederii reciproce între profesori, elevi și părinți, pentru a asigura un mediu educațional propice dezvoltării individuale și succesului pe termen lung.
Încrederea în profesori reprezintă un fundament esențial pentru un sistem de învățământ sănătos. Profesorii, asemenea specialiștilor din domeniul medical din filmul Fiul, au expertiza și experiența necesare pentru a ghida elevii către succes (iar expertiza lor nu vine din zona rețelelor sociale, ci din tot ceea ce a presupun formarea lor inițială, apoi cea continuă). Încurajarea unei perspective care valorizează procesul educațional, colaborarea dintre profesori și părinți și recunoașterea autorității profesorilor sunt elemente esențiale pentru a construi o triadă educațională eficientă și pentru a asigura un viitor promițător pentru tinerii în curs de formare.
Oricum, recomandăm și filmul. Fiul este, într-un fel, copilul și elevul nostru. Sunt multe de învățat dintr-o privire din afară, atât pentru un părinte, cât și pentru un profesor, privire pe care un film o poate provoca. Atunci când, din interior, poate nu vedem suficient de bine.
