Editorial. Când funcționează o grevă și de ce trebuie să fie distructivă. Exemplul protestelor din educație în SUA și Marea Britanie

Mișcarea sindicală este slab-documentată în România, iar acțiunile de protest din anii ‘90, ocupările de fabrici, solidarizarea cu muncitorii indieni de la ALRO din 2019 (cea mai mare solidarizare din istorie, cu 200 de milioane de muncitori în grevă) sau grevele împotriva terapiei de șoc (cum au fost reducerile salariale de 25% din 2010) se mai aud doar în cercuri restrânse. 

Oamenii, dar până și membrii de sindicat, privesc sindicatul ca pe o entitate opacă, în care anumite relații de putere controlate de anumiți indivizi domină totul și nu lasă loc individului de acțiune. Aceeași imagine trona și în Statele Unite și Marea Britanie, dar cu eforturi de democratizare a sindicatelor și de-a comunica mai eficient, oamenii au început să privească această formă de organizare ca pe un mecanism de luptă pentru doleanțele colective, și nu ca pe un grup ce-și apără propriile interese.

Greva este destructivă prin definiție, alterează funcționarea unei societăți. Dacă profesorii nu intră la ore, iar copiii stau acasă, părinții trebuie să găsească pe cineva care să se îngrijească de aceștia. Greva se resimte în fiecare parte a societății, de la elevii care se gândesc la Evaluarea națională și la bacalaureat, până la părinții care trebuie să facă diferite artificii în programul lor. Efectul destructiv este însă unul normal, deoarece greva este un mecanism de forță prin care o grupare își arată colții în fața alteia atunci când orice alt mecanism de negociere a fost epuizat.

Caracterul distructiv al grevelor din educație s-a văzut și în Statele Unite, la Chicago (în 2012 și 2019) și în California (în urmă cu câteva luni), dar și în Marea Britanie în timpul grevelor universitare din perioada 2017 - 2023. Personalul didactic a oprit complet actul educațional, a alterat programul de lucru al părinților și a pus presiune pe administrațiile locale și naționale să redreseze problema. În 2019, profesorii sindicaliști din Chicago au inițiat greva după ce administrația locală nu a acceptat revendicările lor. Ca și în România, la momentul declanșării conflictului de muncă, contractul de muncă al lucrătorilor se suspendă, iar angajații, teoretic, ar trebui plătiți din fondul de grevă al sindicatelor. În timpul grevei din 2012 de la Chicago, strângeri de fonduri ale grupurilor externe au adunat peste $100.000 pentru a-i susține pe profesori. Timp de unsprezece zile profesorii americani au stat în stradă, îmbrăcați în roșu, pichetând în fața sediilor administrației centrale, înarmați cu pancarte, portavoci și asistați de membri ai societății civile.

Profesorii americani au ieșit în stradă revoltați că școlile de cartier erau închise

Mesajul grevei din 2019 era simplu: oprirea politicilor de austeritate din educație ce au dus la închiderea școlilor publice. Sindicatele au cerut măriri salariale de 15% pe o durată de trei ani, reducerea numărului maxim de copii într-o sală de curs, dar și extinderea serviciilor de sănătate mintală și generală. Greva a costat administrația din Chicago peste 1.5 miliarde de dolari și cariera politică a primarului de atunci, Lori Lightfoot. În 2023 fiind înlocuită de un sindicalist din educație, Brandon Johnson. Greva nu doar că a paralizat orele de curs, a amânat programul examenelor, dar a lovit direct și în politic și a vorbit răspicat de sărăcirea sistemului public educațional de către parteneriatul public-privat din educație. Școlile publice în care erau predominant elevi de culoare sau din rândul minorităților erau închise din cauza rezultatelor slabe, iar mai apoi aceștia erau forțați să se înscrie în școli de tip charter ce luau bani de la bugetul de stat, dar nici ele nu livrau rezultate superioare.

Greva din 2019 își are rădăcinile în cea din 2012 când nucleul activist din sindicatul profesorilor din Chicago au ocupat străzile și au manifestat împotriva privatizării învățământului public. Din 2000 până la declanșarea conflictului din 2012, 75 de școli publice doar din Chicago au fost închise sub diverse pretexte, legat de productivitate, rezultate școlare bazate pe teste standardizate, iar 40% dintre acestea au fost ulterior preluate de rețele private. 

Cum se declanșează o grevă

Nucleul activist din cadrul sindicatului era indignat de tăcerea liderilor mișcării muncitorești în fața acestor restrângeri care veneau la pachet cu concedieri, iar întâlnirile la costum pe care aceștia le organizau cu decidenții politici erau rupte de realitatea celor ce se ocupau de educația viitoarelor generații. Sindicatul este alcătuit din lucrători care își votează conducerea în mod democratic și se organizează pentru a-și apăra interesele. Sindicatul, în ciuda anumitor cazuri în care liderii au preluat puterea și au ținut de ea cu dinții, sunt, în teorie, mecanisme prin care lucrătorii strâng rândurile și-și fac vocea auzită.

Ca și în cazul grevei de la metrou din 2021 și de la Societatea de Transport București de la începutul anului 2022, varii voci au redus puterea decizională a membrilor de sindicat la zero și au atribuit declanșarea grevei conducerii de sindicat. Pentru inițierea grevei, membrii votează democratic dacă doresc inițierea conflictului de muncă, iar pașii sunt reglementați legal. Nimeni nu poate intra în grevă peste noapte, în mod legal, deoarece orice metodă de negociere trebuie epuizată. Și în cazul României, grevele din Chicago din 2012 și 2019, au survenit doar în momentul în care administrația locală refuza să oprească proiectul de privatizare și de sărăcire a școlilor publice.

Și la noi, cu o lună înainte de intrarea în grevă, sindicatele din educație au realizat un sondaj în urma căruia majoritatea cadrelor didactice membri de sindicat au votat că sunt de acord cu acest demers. 

„Mineriada” britanică din anii ‘80

În rândul doleanțelor profesorilor români se observă un sentiment comun de indignare față de subfinanțarea educației, a rezultatelor slabe și a infrastructurii deficitare. Generalizările care acuză că profesorii vorbesc doar de salarii nu țin cont de realitatea străzii, dar și de comentarile de pe rețelele de socializare. 

În timpul grevelor din Chicago din 2012 și 2019, societatea civilă s-a solidarizat rapid cu protestul profesorilor, au postat mesaje pe rețelele de socializare, au ieșit la pichetări și au sunat politicienii locali pentru a le cere să susțină doleanțele cadrelor didactice. Politicieni progresiști precum Bernie Sanders sau Elizabeth Warren au fost prezenți în rândul greviștilor, au oferit mesaje de solidaritate și au vorbit despre problemele structurale ce rezultă de pe urma subfinanțării educației.

Declarațiile politice din România referitoare la grevă au fost confuze, adesea discutându-se mai degrabă despre impactul bugetar al cerințelor cadrelor didactice, dar și despre necesitatea amânării rotativei guvernamentale. Problemele cu care se confruntă personalul didactic nu au fost recunoscute, mesajele de solidaritate din partea politicienilor au venit predominant din partea extremei drepte, a lui George Simion. 

Grevele nu alterează doar viața de zi cu zi, dar și viitorul politic al unor partide sau persoane, precum a fost cazul în greva de la Chicago din 2019. Dacă în anii 1980, Margaret Thatcher reușea să spargă greva minerilor și, totuși, să-și mențină locul de lider al executivului pentru încă două mandate, acum lucrurile stau diferit. 

În anii 1984-1985, minerii britanici, precum cei din Valea Jiului în anii ‘90 au protestat împotriva închiderii zonelor de exploatare. Margaret Thatcher a luptat cu aceștia și a ieșit victorioasă, nu doar împotriva minerilor, ci împotriva ideii de sindicat, în sine. Cum am menționat și mai sus, în conflictul de la Chicago, lupta cu sindicatele din învățământ au adus sfârșitul carierei primarului de atunci și înlocuirea în 2023 cu Brandon Johnson care venea din partea sindicală.

Ce imagine au liderii sindicali

În Statele Unite, încrederea oamenilor în sindicate a crescut treptat în ultimii zece ani, iar lipsa de satisfacție față de clasa politică continuă să se amplifice. Trendul este similar în România, cel puțin pe partea satisfacerii față de conducerea politică, deoarece legat de sindicate există puține statistici, iar la fel de puține discuții în spațiul public. Greva actuală a adus în discuție averile lui Simion Hăncescu (Federația Sindicatelor Libere din Învățământ), Marius Nistor (Federația Sindicatelor din Educație „Spiru Haret”), dar și a lui Anton Hadăr (Federația „Alma Mater”), fără prea mult interes legat de politicile interne din cadrul sindicatelor.

Sindicatele apar, în continuare, în imaginația colectivă ca acești mastodonți opaci care sunt conduși de lideri ce refuză a se pensiona. Lipsa de înțelegere, documentare și analizare a acestor dinamici interne contribuie la solidificarea acestei idei de opacitate ce în Statele Unite a început să piară treptat. Alegerile interne din cadrul sindicatelor, precum a fost cazul United Auto Workers sau Teamsters au fost documentate de ziare naționale în detaliu pentru a înțelege sentimentele lucrătorilor, dar și modul în care sindicatele vor acționa în următorii patru ani. Redacțiile au echipe ce se ocupă cu documentarea luptelor de putere din cadrul sindicatelor (care există și la noi), analizează evoluția nucleelor activiste și a modului în care conducerea încearcă să oprească militantismul.

Grevele transparentizează ce se întâmplă în sindicate

În cartea Strike for America, Micah Uetricht analizează evoluția evenimentelor ce s-au concretizat în greva de la Chicago din 2012: „Spre deosebire de sindicalismul de tip business care prezintă puterea sindicatelor ca venind din partea abilității conducerii de-a negocia și câștiga concesii, stilul de sindicalism al CTU privea puterea ca venind din rândul membrilor proprii, dar și din cadrul altor sindicate sau comunității terțe.”

Micah argumentează că greva a fost un moment oportun de transparentizare a politicilor interne din sindicate, căci atenția națională a fost concentrată pentru câteva săptămâni pe angajații din învățământ ce au oprit lucrul. 

O situație asemănătoare a avut loc în 2019 și la Chicago, în cadrul grevelor din educație, și în timpul protestelor pentru educație Marea Britanie, dar și în pichetările de la Universitatea din California de anul acesta. Puterea colectivă a greviștilor forțează atenția publică asupra sindicatelor, iar conflictul care înainte exista doar între angajator și reprezentantul salariaților, acum devine un conflict național, în care fiecare persoană este afectată.

Poziționarea în forță, necesară ca o grevă să aducă rezultate

Forța destructivă a grevei este, așadar, necesară pentru a asigura că profesorii au puterea de-a negocia și de-a nu renunța în fața oricărui concesii pe care guvernul le aruncă, cum au fost acele vouchere de 2.500 de lei, iar apoi de 4.000 de lei. 

Micah Uetricht argumenta că greva i-a activat pe membri de sindicat și i-a încurajat să ia forța în mâinile proprii: „[Nucleul activist din cadrul sindicatului] s-a născut în urma confruntărilor de la firul ierbii împotriva conducerii regresive și lipsite de răspundere din cadrul sindicatelor; imediat ce [nucleul activist] a luat puterea, a început să-și instruiască membrii cum să conducă o organizație muncitorească într-un mod democratic”.

Forța destructivă a grevei actuale nu va costa doar statul bani, pe părinți nervi și pe elevii cu examene la ușă o tonă de anxietate, dar pot altera atât percepția exterioară față de sindicate și dinamicile interne de putere. Transparentizarea mastodontului opac, înțelegerea relațiilor de putere din sistemul corporatist, dar și solidarizarea la nivel de societate începe din stradă. La Chicago a reînceput în 2012, iar la noi din mai 2023.