Așadar, am trecut și prin acest Bacalaureat. La ora la care scriem articolul rezultatele nu se cunosc și tocmai de aceea ne putem concentra pe alte aspecte. Vă amintiți, desigur, de ceea ce a titrat o parte a presei, că subiectul pe care elevii l-au primit la proba de limba și literatura română a fost același de la simulare: „S-a dat ca la simulare!” au strigat, scandalizați. Au preluat, pe nemestecate, postarea unui profesor. O dezinformare care s-a rostogolit pe rețelele sociale. Era foarte simplu să se compare cele două subiecte pentru a se vedea diferența.
Pentru cei care nu știu, subiectul pentru limba și literatura română este alcătuit din trei părți: prima parte are ca punct de plecare un text-stimul, nonficțional și presupune câteva cerințe de comprehensiune și redactarea unui text argumentativ care are ca punct de plecare o problematică generată de textul cu pricina. Subiectul al doilea vizează comprehensiunea sau interpretarea unui text literar, iar al treilea elaborarea unui eseu despre o operă literară studiată aparținând unui autor canonic sau reprezentativ pentru o specie literară. Haideți să vedem dacă subiectele chiar au fost identice. La simulare, textul-stimul a fost din „Mărturisiri literare” de Jean Bart, iar la sesiunea din 28 iunie, din „Viața lui I. L. Caragiale” de Șerban Cioculescu și este evident că nu puteau fi același cerințe. Problematica pusă în discuție a fost la rândul ei diferită: dacă implicarea civică în perioadele de criză este importantă sau nu (simulare), respectiv dacă greutățile vieții pot determina sau nu neglijarea responsabilităților față de familie (Bacalaureat). La subiectul al II-lea, la simulare elevilor li s-a solicitat să prezinte rolul notațiilor autorului, într-un fragment din „Conu Leonida față cu reacțiunea”, iar la examen să comenteze poezia „Drum” de Ion Vinea, evidențiind relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice.
Simularea viza, deci, textul dramatic, examenul, de cealaltă parte, textul liric. În sfârșit, a venit rândul subiectului al III-lea și o să ne referim doar la cerința de la filiera teoretică – real și la filiera tehnologică.
La simulare, elevilor li s-a solicitat să redacteze un eseu în care să prezinte particularități ale unui text narativ studiat, aparținând lui Ioan Slavici, elevii putând alege orice text al scriitorului: basmul cult, să zicem „Zâna Zorilor”, romanul „Mara” sau o nuvelă a scriitorului, inclusiv „Moara cu noroc”. La examen, eseul avea ca temă prezentarea particularităţilor unei nuvele studiate. Ce nuvele se studiază în școală? Cam care e practica? „Alexandru Lăpușneanul” (Alexandru Negruzzi), ,,Nopți la Serampore” sau/și „La țigănci”(Mircea Eliade), „În vreme de război” sau/și „La hanul lui Mânjoală” (I.L. Caragiale), „Pădureanca” și/sau „Moara cu noroc” (Slavici). Este adevărat că mulți elevi pregătesc acest ultim text pentru a ilustra nuvela, bifându-l astfel și pe Slavici, dar nu toți. Și chiar dacă ar fi așa, tot nu se justifică afirmația că elevii au primit același subiect.
Vă amintiți mitul peșterii de Platon? Mai mulți oameni locuiesc dintotdeauna într-o peșteră subpământeană, stau cu spatele spre intrare, sunt legaţi de gât şi de picioare și din această cauză nu au acces vizual decât la peretele din faţă. În spatele lor se ridică un mic perete de-a lungul căruia trec într-o parte și în alta alți oameni purtând diverse obiecte, iar figurile lor sunt proiectate peste marginea peretelui. Cum în spatele acestor figuri arde un foc, ele aruncă pe zidul din fund al peşterii umbre. Așadar, singurul lucru pe care îl pot vedea oamenii din peşteră este spectacolul umbrelor și cred că umbrele acestea sunt singurul lucru care există. Realitatea. În fapt, o palidă și parțială reflectare a acesteia. Așa și acum.
Există printre noi mulți care văd doar această reflectare a umbrelor pe perete și cred că aceasta este realitatea. Că „toată lumea” predă aceleași texte și că „nimeni” nu lucrează altfel. Că „toți” profesorii predau o singură nuvelă (și aceasta este „Moara cu noroc”) și că „niciun elev” nu pregătește pentru Bacalaureat altceva. Că fiecare elev ar trebui să aibă același răspuns. Că toți ar trebui să scrie așa cum ei, profesorii, predau la clasele lor.
Ați auzit în sălile în care ați evaluat lucrările la diverse examene comentarii de genul: „Dar nu-mi place ce a scris! Eu altfel le predau elevilor mei.”, urmate de „Nu-i dau punctajul maxim. Răspunsul nu m-a mulțumit.”? Trăind în peștera propriei rutine, unii nu înțeleg că programa școlară le oferă autonomie, că pot alege acel text care contribuie cel mai bine la structurarea competențelor propriilor elevi, că elevii sunt individualități, exact așa cum profesorii sunt individualități, că interpretarea nu este fixă și că lumea nu este reprezentată doar de sala de clasă în care predau.
Îmi spuneau câteva colege care au fost evaluatori la examenul de Bacalaureat că au trăit pe pielea lor efectele omului crescut în peșteră. Președintele centrului de evaluare a declarat că profesorii de română nu știu să calculeze, sunt leneși, se gândesc doar la bani, fac treabă de mântuială și că el este singurul președinte care le-a venit de hac. Colegele mele au fost oripilate, mai ales că anul trecut avuseseră parte de un președinte care nu numai că aplicase ad litteram metodologia de examen, dar fusese eficient și le-a creat o stare de bine. De fapt, președintele din peșteră i-a privit exact așa cum se reflectă imaginea profesorului de română în mintea lui. Nu și-a întors privirea de la peretele din fața sa. Ar fi văzut oameni care, după un an greu, după o formare în evaluare de 60 de ore, derulată în două weekenduri complete (vineri, sâmbătă, duminică), după ce tocmai finalizaseră toate statisticile care li se cer la final de an școlar, după activități de pregătire și remediale organizate pentru elevii lor, au venit în calitate de evaluatori la acest examen, conștienți (cei mai mulți) de responsabilitatea pe care o au. Fac erori de calcul? Posibil. Sunt leneși? Hm, nu poți evalua o lucrare a unui elev, mai ales dacă aceasta se întinde pe șase pagini, în zece minute. Uneori reiei pasaje din lucrare pentru a te convinge că punctajul acordat reflectă nivelul de competență al candidatului. Se gândesc doar la bani? Nu știu dacă adverbul restrictiv este potrivit. Și dacă se gândesc la bani este o greșeală? Obișnuiți cu atâta voluntariat în sistemul educațional ni se pare ciudat că oamenii pot fi plătiți? Ratele, taxele, cărțile, orice alt produs se plătesc în bani, nu în adeverințe. Fac treabă de mântuială? Unii, poate, dar nu toți. Ca peste tot.
Dar să mai luăm o ipoteză în calcul, ficțională: subiectul de la examen ar fi fost același cu cel de la simulare. Ar fi fost în afara programei școlare și a celei de Bacalaureat? NU, nici vorbă! Dar s-a născut în lungul anilor o mitologie, anume că ceea ce se dă la simulare nu se mai poate da și la examen. O mitologie periculoasă. Pentru că ea vorbește despre cât de puțin ne interesează, de fapt, dimensiunea formativă a actului educației, despre cât de puțin contează competențele, despre cât de mult ne concentrăm pe rezultate și pe „învățare”. Cât este de firesc, oare, să nu mai pregătim elevii pentru examen dintr-un subiect care s-a dat la simulare?
Este firesc să căutăm strategii prin care să eliminăm, să calculăm șansa de a „pica” un anumit tip de text sau un anumit autor? Nu, nu este firesc. Și, în fond, dacă am pregăti elevii în realitate din perspectiva formării și deținerii unor competențe, nu ar trebui să mai conteze deloc dacă același autor sau același text vine o dată sau de două ori sau nu vine deloc. Presupunând că subiectul ar fi fost același, elevul format în această dimensiune ar fi trebuit doar să aibă textul respectiv citit, să-i cunoască subiectul, iar rezolvarea cerinței ar fi venit de la sine.
În final, nu putem decât să ne întoarcem din nou la mit, la cel al lui Platon, nu la cel al subiectului de la examen care nu poate fi același cu cel de la simulare. Să ne întoarcem spre el și spre colegii noștri, cu opinia noastră: Dragi colegi, nu privind(u-ne) în oglindă înțelegem lumea. Ea este în spatele nostru. Trebuie doar să ne desfacem de lanțuri și să ne întoarcem spre ea.
