„Dragă tata, sunt eu, Catinca…” Despre familia globală a copiilor care cresc fără un părinte

Pe 17 martie 1964, într-un sat numit Bogdănești din județul Bacău se năștea bărbatul care mi-a influențat cel mai mult viața: tatăl meu. Dumitru sau Mitică, cum îi spunea toată lumea. Era cel mai mic dintre cei 6 frați ai familiei Andrușcă și a fost un fel de „secret” al bunicilor mei. El a apărut când frații săi erau deja oameni maturi sau în drum spre maturitate și în sat era cea mai mare rușine să mai ai un copil când restul plecaseră de acasă. Bunica mea purta fuste largi, șorțuri ca să-i acopere abdomenul pe tot parcursul sarcinii, dar bineînțeles că vestea a circulat repede. Chiar și în copilăria lui, bunica mea îl ținea la spatele ei când mergea pe uliță, ca nu cumva să îl vadă cineva.

Dar Anica, bunica mea, l-a iubit ca pe ochii din cap. Era cel mai frumos dintre copii săi (asta nu o spun eu, ci familia lui), muncitor și tăcut. Obișnuia să se ascundă prin podul casei cu o carte în mână și să citească acolo cu orele. Vorbea fluent franceză și pentru asta am ajuns eu să fac pregătire în liceu la franceză: „Uite, cum tati știa franceză fluent, trebuie să știi și tu!”, îmi spunea ea mereu. Spre dezamăgirea ei, știu două cuvinte în franceză și am ajuns să învăț germană. 

Tatăl meu avea un vis mare: să își deschidă propria fermă de animale. Deși a studiat la Facultatea de Agronomie din Cluj-Napoca, el nu a mai apucat să termine fiindcă ai lui nu l-au putut susține financiar și apoi a mai venit și Revoluția. Așa că s-a întors la marea lui iubire: munca pământului. Fiindcă toți frații lui au plecat de acasă și au lăsat în urmă tot ce aveau acolo, lucrul prin casă a revenit tatălui meu. Dar nu s-a plâns niciodată pentru că el trăia pentru acel pământ. Muncea până mușchii îi ardeau, până soarele îi încălzeau pielea și ziua se transforma în noapte. Mama a fost cea care i-a spus prima dată „Tu ești ca Ion al lui Rebreanu! Fără partea cu Ana și Florica, normal.” Tata nu aprecia prea mult această comparație, dar cred că în sinea lui știa că era adevărată.

Cu toate că tata iubea să lucreze pământul, a încercat să lucreze și peste hotare. A plecat în Grecia și Turcia cu prietenii să caute de muncă și ar fi ajuns și în Germania dacă nu-l prindeau nemții la graniță. Cele cinci minute în care se oprise să se spele pe mâini l-au costat trimiterea înapoi acasă, dar măcar a avut o poveste amuzantă să spună mai departe. 

Cum s-au cunoscut părinții mei

După ce a terminat Politehnica mama a venit înapoi acasă și a lucrat mulți ani la combinatul din Onești. A legat prietenii imediat cu fetele cu care lucra. Una dintre acele fete era una dintre cele trei surori ale tatălui meu. Ea a venit într-o zi la mama, plină de speranță, și i-a spus: „Domnișoară, știți, am și eu un frate de vârsta dumneavoastră, e singur și mă gândeam că poate vă fac cunoștință”. Mama mi-a spus că s-a uitat la ea lung, era pregătită să refuze, dar ceva din interior i-a spus să nu se grăbească. Câteva zile mai târziu, pe seară, mama mergea spre locul stabilit și nu l-a văzut prima dată pe tata, ci pe colega ei care striga și îi făcea semne disperată: „Domnișoară, domnișoară!”. 

Când a ajuns lângă ea, a venit și tata la vedere: avea mustață (de care a scăpat până s-a însurat), părul negru ca tăciunele, era înalt și avea tenul măsliniu. Culoarea ochilor lui era cea mai ciudată din câte văzuse mama: un negru spălăcit cu verde, despre care povestește că aveau puterea să te hipnotizeze. Vocea lui era gravă și joasă, dar totuși caldă. Nu mi-a recunoscut niciodată, dar mai mult ca sigur mama nu regretă că a zis „da” la acea întâlnire pe nevăzute. Copiii pur și simplu știu. 

Părinții mei au fost împreună 11 ani în total, dintre care cinci ani într-o relație și șase căsătoriți. Când tata a venit din Grecia, s-a dus direct la ușa mamei și i-a spus fără ocolișuri: „Vreau să mă însor cu tine!”. Mama nici acum nu știe ce l-a făcut să ia decizia aceea, dar nici nu a simțit nevoia să întrebe. Când s-au căsătorit, mama avea 35 de ani și tatăl meu 37. 

Mai erau șase ani până la moartea lui.

Cel mai mare defect al tatălui meu a fost încăpățânarea sa (pe care mi-au pus-o apropiații ca pe o ștampilă și mie). Când venea vorba de pământ și de munca pe care o făcea, nu mai vedea în stânga și dreapta: de dimineața până seara, acolo îi era inima și sufletul. Voia să-și depășească condiția, să construiască o casă pentru familia lui și să aibă viața pe care și-a dorit-o mereu. Munca devenise un fel de refugiu pentru el, un loc în care să se închidă în sine și să dea la o parte toate gândurile pe care le avea, gânduri pe care mama se lupta zilnic să le afle. 

Tata era un om tăcut, închis în el, care nu a spus nimănui cât l-a afectat faptul că a fost tratat ca un secret în primii lui ani de viață. Nu a avut niciodată cu cine să discute, cui să-i spună ce simte. Asta până când a venit în viața lui mama, o furtună de iubire și afecțiune. 

Lili, mama mea, este o forță a naturii și nu există om care să nu o îndrăgească din primul moment. Este afectuoasă, îmbrățișează cu toată căldura și este și pupăcioasă - toate lucrurile care Mitică nu era. Au durat ani de zile până el a început să accepte iubirea în viața sa și să-și dea voie să fie drăgăstos cu familia lui. Mama a luptat să dărâme acele ziduri până în ultimul lui moment. 

Tată timp de cinci ani

Nunta părinților mei a fost pe 2 iunie 2001, iar pe 15 august 2002 am apărut eu în viața lor. (cu două săptămâni mai repede decât trebuia). Nu am fost un bebeluș norocos la naștere: am avut 2 kilograme și 300 de grame, nu am plâns din prima și am primit nota 4 pe moment, ulterior mi-au dat un 9. Am fost pusă imediat pe aparat de respirat, am avut ace înfipte pe tot trupușorul meu mic, dar trăiam. În timpul acesta, mama și tata se gândeau la nume pentru mine - mama a dorit Catinca, după Catinca Roman, iar tata voia Ioanina, un nume pe care l-a auzit în Grecia. Cum m-am născut în ziua de Sfânta Maria, am rămas cu Catinca Maria.

Când am fost externată din spital, eram în continuare atât de mică încât tatălui meu îi era frică să pună mâna pe mine. Timp de două luni, credea că o să mă frâng în palmele lui mari, pline de bătături. Odată ce timpul a trecut, am pus în greutate și tata a început să prindă curaj să mă țină în brațe. Îi plăcea să mă țină pe umerii lui sau să mă ridice în aer, până atingeam tavanul. În mai toate pozele pe care le am, îl priveam cu ochii mari și sclipitori iar el se uita la mine de parcă eram cel mai prețios lucru din lume. Mătușa mea, sora mamei i-a zis cu o lună înainte să mă nasc: „Să trăiești Mitică, să fii tătic fericit!” Eu sper că a fost. 

Nu am foarte multe amintiri cu tata dar totuși există în mintea mea o imagine vagă cu el așezat pe canapeaua din sufragerie, cu o figură obosită pe chip și totuși fericită. Îmi mai amintesc că am venit la el, m-am urcat pe canapea și m-am cuibărit la pieptul său. O altă frântură de amintire pe care o am cu tatăl meu este cum mă dădeam cu bicicleta prin casă și el mă împingea, ca să-mi iau avânt (țin minte că îmi era încă frică să ies cu ea pe afară). 

Mai era o săptămână până la moartea lui.

Viața după tatăl meu

Pe data de 23 martie 2007, la o săptămână după ce a împlinit 43 de ani, Dumitru Andrușcă avea să moară de septicemie, cauzată de înțepăturile unui roi de viespi. Mama mi-a spus că atunci când era la spital, le vorbea doctorilor despre mine și spunea că o să facă o casă unde o să locuim toți trei. 

Nu îmi amintesc nimic din perioada aceea, doar o tristețe apăsătoare care nu știam de unde vine. Poate din starea adulților din jurul meu. Mă duceam la grădiniță și eram retrasă, coloram toate desenele în negru și în mai toate pozele făcute atunci aveam un zâmbet trist. 

Vedeam copii cum erau luați de părinți și nu înțelegeam de ce pe mine mă lua doar bunica. Cu timpul, am început să merg la mormântul său și mereu când o făceam îi lăsam câte un bilețel pe care scriam că îl iubesc, desenam multe inimi și, odată ce am crescut, îi povesteam efectiv ce mi se mai întâmpla în viața mea. Pentru că voiam să știe totul dacă urma să vină acasă.

Mormântul său se află sub un prun frumos, eu mi-l amintesc mereu înflorit, chiar lângă dealurile pe unde obișnuia să meargă în fiecare dimineață. Când mergeam prin Bogdănești mă opreau sătenii pe uliță și îmi spuneau: „Vai, tu ești fata lui Mitică! Ce rău îmi pare… Era băiat bun.” Eu nu înțelegeam de ce aveau mereu o figură tristă și afectată căci tata urma să se întoarcă curând acasă... 

Îi lăsam acele bilete pentru că eram sigură că noaptea venea să le citească. Una dintre surorile lui aduna mereu mesajele, dar am aflat mai târziu asta. Odată ce am crescut, am înțeles că de fapt nu se va mai întoarce, dar fetița din mine tot trăia cu speranța că el va veni acasă și de aceea continuam să îi scriu.

Până într-o seară, când l-am visat atât de clar încât părea lângă mine. Stătea drept, se uita de sus la mine și a spus să nu-i mai las scrisori că știe exact ce vreau să-i spun. Nu i-am mai scris nimic cam de șase ani.

Să cresc fără el devenise o normalitate, ceva care făcea parte din ADN-ul meu. Am fost crescută de bunica maternă și de mama. M-au învățat să fiu un om bun, corect și iubitor iar modelele de bărbați din familia mea mi-au arătat cum ar trebui să fie un tată adevărat și devotat. 

Am realizat ceva foarte amuzant odată ce am ajuns la 20 de ani: toate poveștile acelea pe care le-am citit despre tineri care își regândesc toată existența după adolescență sunt absolut adevărate. La 20 de ani am decis să spun povestea familiei mele într-o carte, prima mea carte. Eu am mai avut tentative să scriu proză și, în toate, unul dintre personaje nu avea tată. Până la urmă, cum puteam să scriu despre ceva ce nu îmi aminteam cum este să ai? Procesul de scriere a cărții, de documentare și rescriere mi-a schimbat complet viața pentru că abia atunci am conștientizat că tatăl meu chiar nu mai este și nu îl voi mai vedea vreodată.

Momentul acela a culminat cu găsirea unor casete vechi, de la nunta mătușii mele și mai apoi de la căsătoria alor mei, unde l-am văzut și auzit vorbind clar și răspicat. Am revăzut casetele de prea multe ori, dar eram și încă sunt fascinată de acele imagini. Amintirile mele vagi nu-i făceau dreptate tatălui meu: era frumos, carismatic și pentru prima dată în viața mea am observat clar asemănarea cu el. Pentru mine atunci a început procesul de doliu, care continuă și acum. 
A fost ca și cum 17 ani am trăit într-o ceață completă și începând cu vârsta de 20 de ani am ieșit pentru prima dată la lumină. Când am văzut acele filmări, a fost de parcă tata murise în clipa aceea. Am realizat abia acum cât de nonșalant le spuneam oamenilor că tata a murit, de parcă nu mi se întâmplase mie. Eram complet amorțită de durerea pierderii lui, încât nu mai simțeam nimic. Până acum, când simt totul la maxim.

Ce este doliul?

Am mers să explorez de ce am trecut prin acest blocaj. Daniela Zabavă, psihoterapeut în cadrul organizației „Există viață după doliu” mi-a explicat ce înseamnă pierderea unui părinte la o vârstă fragedă și cum afectează un copil pe tot parcursul vieții sale. 

Doliul are o definiție anume pentru fiecare persoană însă Daniela Zabavă mi-a oferit una generală, care înglobează toate sentimentele care vin la pachet: „Doliul este un proces de exprimare a durerii emoționale, care se manifestă prin tristețe, stare de izolare, neputință sau chiar cu incapacitatea de concentrare și conectare conștientă cu cei din jur. Este o expresie dureroasă care nu te mai lasă să te bucuri așa cum o faceai inainte.” 

„Fiecare trăiește diferit această durere, nu toate metodele care au funcționat la o persoană pot fi aplicate la toți cei care trec prin doliu. Pierderea cuiva drag poate fi copleșitoare, sunt experiențe de multe ori șocante și neașteptate, fiecare persoană trăiește diferit, personal. O lungă perioadă de timp poți fi în căutarea unor răspunsuri și a unui sens, a unui loc în care să te poți întoarce să faci o schimbare.”, a mai spus psihoterapeuta Daniela Zabavă.

În prima fază, un copil sau tânăr care a trecut printr-o astfel de pierdere ar putea refuza terapia, sentimentele sunt copleșitoare, dorința de izolare apare aproape imediat. Daniela Zăbavă o recomandă însă deoarece procesul poate ajuta un tânăr aflat în această situație să-și adune gândurile, să conștientizeze ce înseamnă mai exact această pierdere și cum să o gestioneze pentru a nu dezvolta alte simptome nesănătoase.

Mitică prin ochii cunoscuților

Pe mine m-a ajutat în procesul de vindecare, neîncheiat, să-i reclădesc biografia. Imaginea de pe casetele acelea de la nunțile din 2001 și 2002, când avea 38 de ani, o adaug la tot ce mi-au spus cei care l-au cunoscut. Încă de mică m-am întâlnit cu oameni care l-au cunoscut și o opresc pe mama pe stradă să o salute și să-i zică ce prieten bun a fost Mitică. Am văzut atâția oameni care l-au îndrăgit încât am pierdut șirul la un moment dat. Un prieten de-al său m-a contactat în martie 2023. Plecat în străinătate, trăise cu impresia că tata trăia și a încercat 10 ani să găsească orice mod de a da de el. A găsit-o pe una dintre surorile lui și mai apoi pe mama, care i-au dat vestea. El a fost unul dintre prietenii alături de care tata a plecat în străinătate. 

Mama îl descrie mereu pe tata ca pe un om complicat, care a supărat-o de multe ori, dar pentru care merita să lupți. „Mă supăra că muncea mult, venea obosit sâmbătă seara și abia apucam să povestim ceva. Dar era deștept, aveam ce vorbi: se uita la documentare, citea.” Mi-a zis că, printre alte lucruri frumoase pe care le-a avut din căsnicia cu el, eu le-am întrecut pe toate. Sora lui, Zoe, mi-a spus că el a fost lipiciul familiei Andrușcă iar după moartea lui, nu a mai fost la fel. Bunica Anica s-a ofilit și ea după ce și-a pierdut băiatul iar în urma ei au rămas doar ceilalți copii și casa părintească. 

Dacă ar fi să existe un duh ca în filmul „Aladin”, aș avea o singură dorință la el - să mă lase să îl aud pe tata cum mă întreabă, atât de simplu: „Ce faci, măi tată, măi? Ești bine?”.

Familia globală a copiilor crescuți fără un părinte

Îmi mai găsesc alinarea și în scris. Și documentând viața mea fără tata am găsit o familie mare, globală, de copii crescuți așa, ca mine. Căci nu sunt singură. Fenomenul social al copiilor care trăiesc fără un tată, din ce în ce mai frecvent.

„Să crești fără un tată îți poate altera permanent chimia creierului”, Am dat peste citatul ăsta al lui Ben Spencer, fost jurnalist  The Daily Mail, actual editor pe știință la „Sunday Times”.

Am vrut să știu cum. Am pornit la drumul ăsta dureros, dar și eliberator, de a cerceta în lume și în mine. Am luat-o metodic, de la definiție. 

O familie monoparentală apare în urma separării părinților sau a decesului unuia dintre cei doi. În România a fost realizat un studiu care a concluzionat faptul că există 300 de mii de copii crescuți fie doar de mamă sau tată.

Familiile monoparentale sunt o realitate a zilelor noastre și există efecte asupra copiilor. Potrivit unui studiu american, câteva dintre problemele care pot apărea la maturitate sunt: deficit de atenție, apariția unui gol emoțional, dezvoltarea anxietății sau a depresiei, frica de abandon. Alte studii susțin că prezența pozitivă a unui tată în viața unui copil scade probabilitatea apariției depresiei sau comportamentului violent. 

O astfel de pierdere poate fi alinată prin terapie, grupuri de suport, căutarea de sprijin în familia apropiată, conștientizarea sentimentelor de doliu și tristețe și celebrarea vieții părintelui respectiv la aniversări sau date importante.
Potrivit unor statistici publicate oficial de către Eurostat în urmă cu doi ani, 6,6% dintre familiile din Europa sunt monoparentale. În acest scenariu, numărul mamelor singure îl depășește pe cel al taților singuri - conform Institutului Național de Statistică din România, de șase ori mai multe femei decât bărbați trăiesc singure alături de copii, fără partener. În Uniunea Europeană, în 2019, femeile cu vârstele cuprinse între 25-49 de ani trăiau singure în procent de 7,1%, în comparație cu procentul de 1,2% al bărbaților de aceeași vârstă. 

Departe de granițele europene, în Statele Unite ale Americii există 18 milioane de copii, care au crescut fără o figură paternă alături, cifră eliberată de un studiu realizat de asociația „Historical Living Arrangements of Children” în 2022. Numărul acesta a fost calculat din populația totală a Statelor Unite - 300 de milioane. Institutul Național de Sănătate din America confirmă că un procent de tineri cuprins între 7% și 44,5% sunt predispuși la a dezvolta anxietate și depresie în urma pierderii tatălui la o vârstă fragedă. Copiii care trec prin astfel de experiențe prea devreme riscă să piardă acel sentiment de siguranță pe care ar trebui să îl aibă în familie și de aceea vor alege să se izoleze de grupuri sociale.

Există ajutor

Și la noi există grupuri de suport. Asociația „Există viață după doliu”, de exemplu, a fost înființată în urmă cu 12 ani dintr-o inițiativă a unei fiice îndoliate, care și-a dorit să-și ajute mama recent rămasă văduvă. Fata a observat că în România nu existau grupuri de sprijin pentru familiile care au trecut prin pierderi tragice, așa că ea a fondat organizația „Există viață după doliu”. Fata aceea este Mihaela Ioanițoaia, fondatoarea și femeia care stă la baza întregii organizației. 

Scopul acesteia este de a aduna împreună persoanele rămase văduve, copii care au rămas orfani de un părinte, dar și vârstnici care doresc să își împărtășească experiențele cu doliul, chiar dacă a trecut mai mult timp de la decesul persoanei dragi. Întâlnirile au loc lunar, dar există și grupuri de Facebook și Whatsapp în care sunt distribuite păreri, mesaje de susținere și informații importante, la care unele persoane nu au acces atât de ușor.

De asemenea, asociația face strângeri de fonduri pentru copii care au suferit pierderea unui părinte ca ședintele de terapie să fie gratuite și pe termen lung pentru aceștia.

Cum este afectat un copil de pierderea prematură a tatălui?

Impactul emoțional pe care îl are decesul tatălui depinde de relația pe care o avea acesta cu restul familiei. „Tatăl contribuie la dezvoltarea armonioasă a copilului, ajutându-l să aibă o desprindere sănătoasă din relația simbiotică cu mama și să se îndrepte către o lume proprie. Cu ajutorul tatălui, copilul reușește să-și completeze procesul de identificare iar tatăl aduce cealaltă jumătate a întregului numit părinți”, a explicat Zabavă pentru Școala9. 

Pentru băieți, tatăl este de obicei văzut ca un model de putere, de masculinitate iar pentru fete este un exemplu de siguranță și protecție, în cazul unei relații tată-fiică sănătoase. 

Câteva simptome pe care un tânăr îndoliat le poate resimți sunt: iritabilitate, insomnie, anxietate, depresie, modificări ale alimentației, dureri de cap sau stomac cauzate de stres, izolare socială. Psihoterapeuta spune că este importantă acceptarea tuturor acestor emoții, înțelegerea lor și trăirea lor pentru atât timp cât este nevoie. Odată cu descoperirea acestor sentimente se vor deschide căi noi în viață și astfel se va ajunge la un moment în care tânărul se va desprinde singur de toată durerea resimțită.

Care este o metodă sănătoasă de a explica doliul unui copil?

Dacă decesul unui părinte are loc atunci când cel mic încă se află la o vârstă fragedă, familia rămasă în viață nu trebuie să ocolească subiectul și trebuie să îi acorde mult sprijin emoțional. Un copil se poate confrunta cu momente de plâns inconștiente, multă agitație, lipsa poftei de mâncare și probleme în cercuri sociale largi.

Comunicarea deschisă este cheia în acest caz, explicarea termenului de „moarte” trebuie făcută în termeni corespunzători vârstei copilului și, de asemenea, poveștile despre persoana decedată ajută în procesul de doliu pentru a păstra amintirile frumoase vii în nucleul familiei. Intensitatea durerii va scădea odată cu trecerea lunilor, anilor și copilul se va raporta diferit la acea experiență: cu mai multă maturitate și înțelegere. 

„Copiii au nevoie să trăiască pierderea împreună cu restul familiei. Este familia în care el a venit pe lume, face parte din asta, are dreptul să fie acolo și să împărtășească bune și rele împreună cu ceilalți. Asta îl ajută să înțeleagă care este rolul lui în familie și să își clarifice importanța celorlalte roluri familiale.”, a mai adăugat Daniela Zăbavă.

Cum diferă pierderea tatălui de pierderea mamei?

Relația dintre o mamă și copilul ei este considerată prima și cea mai importantă pe parcursul vieții unei persoane aflate în creștere. Dacă un tânăr rămâne orfan de mamă, dezechilibrul emoțional și anxietatea sunt mult mai mari din cauza ruperii acestei legături primare și dispariția sprijinul psihic și fizic, spun specialiștii.

Când vine vorba de tată, decesul său poate fi văzut ca pierderea siguranței și protecției familiei. Durerea diferă în funcție de relația pe care un copil o are cu unul dintre părinți, însă timpul va diminua toate aceste sentimente devastatoare.

Daniela Zabavă are un mesaj pentru mamele și tații care recent au rămas fără partener: „Fiți blânzi cu voi, fiecare situație este unică, acceptați ajutorul care vi se oferă, nu trebuie să treceți singuri prin această situație dificilă, pierderea unei persoane dragi este foarte grea. Este important să ai grijă de tine, ești important/ă, ești sprijinul și modelul copilului tău, fii sincer cu tine, cu copiii tăi și cu ceilalți.”

„Dacă te doare și vrei să-ți plângi durerea împreună cu copiii tăi, nu te ascunde, trăiește momentele delicate alături cu cei dragi.” 

Dragă tată, sunt eu, Catinca. Am 20 de ani și te caut dintotdeauna. 

Odată ce am găsit acele casete și am început procesul acesta de a-l „descoperi”, i-am simțit prezența mai mult ca niciodată. Conexiunea aceea pe care eu am căutat-o toată viața, în lucruri dintre cele mai banale. 

În urmă cu câteva săptămâni, când am început să scriu acest articol, îmi puneam o sută de întrebări de tipul „E bine ce fac? Și-ar dori asta? Ar fi mândru?” Apoi, câteva ore mai târziu m-am dus în vizită la o cunoștință, care avea radioul pornit pe calculator. Nici nu am apucat bine să iau loc la biroul pe care stătea monitorul că din boxe începuse să cânte prima melodie pe care părinții mei au dansat la nunta lor - „I don't want to know”, de la Vaya con Dios. 

Mintea mea e atentă, pregătită să primească orice dulce coincidență. 

Procesul acesta de a-l descoperi pe Mitică, omul căruia îi semăn cel mai mult din lume, m-a făcut să mă regăsesc și pe mine, dar și pe mama mea. Cu cât am căutat să mă apropii de el, mi-am întărit relația cu mama. Acum abia i-am înțeles durerea și, mai ales, sacrificiile pe care le-a făcut pentru a fi sigură că eu sunt bine. Așadar, articolul acesta îl dedic ei - pentru că nu aș fi fost așa puternică dacă nu ar fi fost ea.

Părinții mei m-au învățat că iubirea nu moare niciodată și indiferent de cât timp voi fi aici, tatăl meu va trăi prin iubirea pe care i-o port și prin poveștile pe care le voi scrie.

Fiindcă sunt proaspăt absolventă de jurnalism. Tatăl meu nu m-a văzut în prima zi de școală, nici în ultima și nici la absolvirea mea de pe 19 iunie 2024. Când mi-a fost strigat numele pe scenă, am ridicat diploma spre cer pentru el.

Următoarele mele texte nu vor mai începe cu „Dragă tată”, dar vor fi toate pentru el. Călătoria abia începe…