La ce s-au întors elevii nevăzători când au început orele față în față. O formație muzicală, panourile de escaladă și terapiile prin joc

Pe 6 mai, în a doua zi de ore cu prezență fizică, pe pereții Școlii pentru Deficienți de Vedere din București sunt expuse flori din polistiren galbene, verzi, mov cu diverse cuvinte precum „mulțumire”, „altruism” și „recunoștință”. Sunt scurte mesaje de apreciere pentru profesori după munca din școala online. Ei și elevii lasă în urmă școala virtuală după o lună neașteptată de vacanță și mai multe încercări de revenire în clase în pandemie.  

Cosmina Cazan, directoarea școlii din 2014, intră într-o pauză în clasa elevilor de a VII-a. Cinci dintre cei șase sunt încă în bănci. Într-o clasă învață de obicei între șase și 12 copii. „V-au lipsit profesorii cât ați învățat acasă?”, îi întreabă directoarea. „Daaaa!”, răspund în cor elevii. Dacă în alte situații un reporter și-ar spune că probabil nu e chiar așa, acum e greu să te îndoiești de sinceritatea copiilor. 

Maria, o fată care uneori se apleacă atunci când povestește, zice că e mai bine la școală, că vorbește des cu colegii. Își amintește și că la începutul pandemiei abia se descurca cu tehnologia. „E greu să scriu pe laptop la matematică”, explică Gruia, un elev din fața Mariei. „Nu știm cum se fac semnele în alb-negru la matematică”, îl completează Crenguța, care poartă două inele și un ceas, iar cu ajutorul lor scrierea la mașina Braille dă eleganță mișcării mâinilor. 

Îi întreb ce le-a plăcut cel mai mult în prima zi de școală. „Tot!”, strigă Răzvan, tăcut până acum. Ceilalți confirmă; clubul de muzică al școlii, de pildă, e una dintre activitățile la care de-abia așteptau să revină. 

Deși unii elevi au și laptopuri, mașinile de scris Braille sunt în continuare importante pentru ei. Fac o demonstrație: după ce scriu câteva propoziții atât de repede încât se zguduie mesele, pipăie punctele alfabetului Braille ca să citească. La laptop nu-și pot reciti textele, o voce sintetică face asta în locul lor. 

Elevi din sudul țării 

De două zile vin la ore toți elevii școlii, de la pregătitoare la a VIII-a, până acum doar cei din I-IV au învățat în clase, precum colegii lor din școlile de masă. În această școală specială studiază 115 copii, dintre care 105 au probleme grave de vedere: nu văd deloc, percep lumini sau abia zăresc niște umbre. La finele lui decembrie 2020, conform unui raport al Autorității Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, în România erau declarați 2.891 de copii cu deficiențe de vedere. Unii dintre foștii elevi ai instituției au devenit profesori aici, așadar 11 din 44 sunt nevăzători.  

Aceasta e una dintre cele șapte școli și licee de nevăzători din țară și aici se înscriu copii mai ales din sud, din județe precum Teleorman, Argeș și Constanța și, cei mai mulți, din București. Însă școala nu-i poate caza, căci de mai bine de două decenii internatul instituției aparține de Direcția pentru Asistența Socială și Protecția Copilului a Sectorului 2 și acolo sunt obligați să locuiască în timpul săptămânii. Acest lucru, crede directoarea, îi oprește pe unii părinți din afara Bucureștiului să-și trimită copiii cu dizabilități vizuale în Capitală. Dar școala le asigură elevilor mesele zilnice.  

La concursuri muzicale ca „Next Star” și „Românii au talent” 

În ciuda distanței, profesorii și elevii au rămas împreună. În iarna lui 2020, profesorii au organizat o serbare online la care au participat 150 de persoane cu tot cu elevi și părinți. Cu ceva timp înainte, copiii s-au înregistrat spunând poezii pentru serbare. „Partea extrașcolară ne dădea putere”, spune directoarea cu gândul la ce-au pierdut mai ales copiii în pandemie.  

Elevii s-au despărțit cu greu de instrumentele muzicale, iar tobele, chitara, pianul și microfoanele i-au așteptat într-o sală până au revenit în sfârșit la școală. În anii anteriori trupa școlii, „Veverițele năzdrăvane”, a participat la competiții muzicale precum „Românii au talent” și „Next Star”, unde în 2016 a luat locul al treilea. Mulți dintre elevi au un auz foarte bine dezvoltat care compensează absența văzului.   

În perioada restricțiilor, profesorii le-au mai predat elevilor online instrumente muzicale ca fluierul, dar pentru ei era important să și cânte. Acasă, copiii și-au putut exersa doar glasul. În schimb, au continuat să compună melodii, pe care vor putea să le interpreteze acum că s-au întors la școală și formația își reia activitatea. 

Înainte de pandemie, se organizau pe scenă – încăperea unde se află devine sală de sport iarna – concursuri de dans între nevăzători și elevi fără deficiențe de la școli din oraș, ca să se cunoască și să învețe să se accepte unii pe alții. Astfel de interacțiuni contează pentru nevăzători, inclusiv pentru cei din școlile speciale. 

Părerile despre integrarea copiilor cu dizabilități vizuale în școala de masă variază. Unii profesori, printre ei și directoarea Cosmina Cazan, se îndoiesc că această integrare e cea mai bună soluție. Elevii din școala de masă se plictisesc să-și îndrume colegii nevăzători, spune ea, iar ei au nevoie de atenție constantă din partea copiilor și profesorilor. Sunt prea puțini profesori de sprijin în țară – ei colaborează cu cadrele didactice și ajută elevii cu deficiențe să țină pasul cu colegii la ore – raportat la numărul copiilor cu dizabilități fizice și intelectuale înscriși în învățământul de masă. Potrivit unui studiu din 2019 al Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități, pentru cei 33.748 de copii cu deficiențe din România din școlile de masă erau numai 1.385 de profesori de sprijin. 

Cosmina Cazan, directoarea Școlii pentru Deficienți de Vedere din București

Din pricina deficienței de vedere, stima de sine a multor nevăzători e scăzută, spune directoarea, iar conexiunea emoțională între colegi, respectiv între elevi și profesori e importantă. Nu doar în școlile pentru tipici, ci și în cele speciale.  

Lavinia Filat, o profesoară nevăzătoare cu părul prins în coadă, blândă și hotărâtă, a observat că profesorii și părinții au ieșit din școala online cu relații mai strânse. Cu precădere părinții copiilor de la clasele mai mici le mai deschideau microfonul sau pur și simplu îi ajutau cu tehnologia. Atunci, crede profesoara, au văzut că profesorii școlii le oferă elevilor nevăzători suport emoțional. 

Despre relația dintre profesori, care au ținut legătura în mare parte pe WhatsApp, Lavinia Filat spune: „Pandemia nu ne-a dezbinat ca echipă, dar a stricat ce am construit în ultimii ani”. Adică scopul comun care motiva echipa: împlinirea elevilor. Pe lângă dansuri, serbări și muzică, elevii lor au pierdut excursiile în țară și escalada. În școala de 2.000 de metri pătrați au și doi pereți de escaladă în urma unei colaborări cu Asociația Climb Again, unde în prezent sunt instructori și foști elevi ai instituției. Multe activități extrașcolare au loc prin sponsorizări de la firme și prin asociația părinților școlii.  

Cum faci sport online cu o coadă de mătură

Din martie 2020, la fel ca profesorii din școlile de masă, cei de la școala pentru nevăzători au mutat orele pe Zoom, Google Duo și Teams. Cât au venit în clase, în funcție de scenarii, printre elevi n-au fost cazuri de COVID, în schimb mai mulți profesori s-au infectat cu virusul în septembrie. Unii dintre ei au predat online de acasă, alții, din școală. 

Ca să aibă elevii de pe ce să se conecteze, directoarea a pornit de la începutul pandemiei o campanie de donații de gadgeturi printre profesori, care la rândul lor au dat vestea mai departe printre rude. S-au strâns aproximativ 30 de laptopuri, tablete și telefoane cu sinteză vocală – un soft care „citește” informațiile de pe ecran. Școala i-a cerut Ministerului Educației 30 de tablete pentru elevii care și-au dorit, explică directoarea, și le-a primit și pe acelea. 

Fiecare elev și profesor a folosit tehnologia cum a știut mai bine. Profesorii s-au mai ajutat între ei, în timp ce copiii au primit sprijin de la părinți sau de la frați. În plus, cei mai mari de clasa a V-a făceau informatică la școală și știau deja să folosească calculatorul. 

Gabriel Burciu, care predă sport, e unul dintre profesorii care s-au obișnuit destul de repede cu orele online. E a doua zi de când a reluat mult așteptatele cursuri în aer liber. Într-un tricou polo albastru și pantaloni trening, pe la prânz, profesorul antrenează patru copii de pregătitoare care țopăie și își flutură mâinile. Înainte de întoarcere, profesorul ține minte că elevii îl întrebau des când o să facă iar sport pe terenul școlii. Fericiți că erau din nou printre colegi, „în prima zi pe teren, fără mască, cu distanțare, râdeau din orice”, spune profesorul.

Cozi de mătură, mingi, scaune – astea au fost principalele unelte pe care le foloseau elevii la exercițiile de acasă. Apucau, de pildă, coada de mătură, o ridicau deasupra capului, la stânga, la dreapta sau întindeau piciorul peste ea. Exercițiile sunt utile pentru postură, spune profesorul, căci nevăzătorii au tendința să stea cocoșați, „să nu-i vadă lumea”. 

Profesorii printează manualele

Pentru orele la distanță, unii elevi, deși aveau acces la tehnologie, au primit de la școală manuale Braille prin poștă, ceea ce i-a impulsionat să se țină de învățătură. Cum povesteau și elevii dintr-a VII-a vizitați de directoare, în special formulele matematice sunt greu de redactat pe laptop. Chiar dacă au tastatură Braille pe literele corespunzătoare, oricum le sunt străine simbolurile matematice în alb-negru și nu știu să le caute. 

Ministerul Educației nu le-a asigurat niciodată elevilor nevăzători manuale Braille și a lăsat Asociația Nevăzătorilor din România să negocieze cu inspectoratele, deși programa școlară e la fel ca pentru instituțiile de masă. Așa că școlile speciale tipăresc singure câte manuale pot la imprimantele lor Braille. Aici sunt două funcționale, iar una deja dă semne că se strică. Ambele zdruncină încăperea, însă una silențioasă ajunge la un preț dublu, cam 10.000 de euro. Pentru că echipamentele pentru nevăzători se produc în serie mică, sunt și scumpe. O mașină Braille, de pildă, costă în jur de 1.000 de euro. Până și colile lor sunt mai scumpe, iar un elev are nevoie de vreo patru pe oră.  

În ultimii ani s-au printat manuale pentru nevăzători și datorită unor campanii de strângere de fonduri organizate de ONG-uri. Dar durata de viața a acestor manuale e mai scurtă decât a celor în alb-negru, căci după trei-patru utilizări, din cauza transpirației mâinilor prin care trec, punctele atinse de elevi ca să poată citi se deformează.   

Profesorii fac voluntar manuale în școală pentru elevii lor, care au nevoie să fie ghidați tactil. Și pentru laptop confecționează ei taste Braille pe care le lipesc pe tastele de plastic – sinteza vocală pronunță literele și așa își dau seama copiii dacă au scris corect. La un manual lucrează cam două săptămâni patru profesori – îl scanează pentru că editurile nu vor să trimită pdf-uri, corectează orice eroare, îl scot la imprimanta Braille și în cele din urmă îl leagă. Un manual alb-negru de 200 de pagini înseamnă uneori șase volume în Braille. 

Accesul la cărțile literare în Braille e și mai limitat. Datorită unor copii nerăbdători să citească cărțile la modă printre colegii lor de la școlile de masă, Laviniei Filat, susținută de alți profesori și de conducere, i-a venit ideea să dezvolte o mică bibliotecă. Acum cuprinde peste 150 de titluri – nu doar scrierile unor autori clasici ca Ioan Slavici, ci și cărți precum „Charlie și Fabrica de ciocolată” și „Harry Potter”. Volumele literare de scanat le-au donat părinții sau le-au cumpărat chiar profesorii, dar au obținut și o sponsorizare. Biblioteca școlii încă mai are nevoie de fonduri. 

Filat și alți câțiva profesori au creat și niște cărți tactile; reprezentarea în relief a unei case sau a unui avion deschide o nouă lume pentru un copil nevăzător care nu va putea cuprinde cu degetele niciodată întregul lor contur. Știe cum arată doar în miniatură. 

În căutarea independenței

Pe lângă lipsa resurselor didactice, îngreunează și anumiți părinți școlarizarea nevăzătorilor. Unii, prea protectori, nu-i trimit la școală din cauză că trebuie să se cazeze în internat, iar copiii sunt dependenți de familie și nu pot nici măcar să mănânce singuri. Alți părinți nu se informează cum și unde trebuie să-i înscrie la școală, în timp ce unii îi țin intenționat acasă. Copiii cu dizabilitate vizuală gravă primesc de la stat prestație socială și indemnizație de însoțitor care ajung împreună la vreo 1.500 de lei, dar dacă își trimit copiii la școală, pierd o mare parte din bani, spune directoarea. Părinții, mai ales de la țară, aleg să-i lase analfabeți. Mai ajung la clasa pregătitoare și elevi la 11 ani, dar de multe ori e prea târziu pentru ei din anumite puncte de vedere: „Trebuiau să se dezvolte kinestezic, acum e mai greu”. 

Deși câțiva elevi au progresat în online, explică directoarea, pentru că au avut mai mult timp să citească, cei mai mulți au regresat, cu precădere în sfera socială și de integrare. „În pandemie, unii copii nu au ieșit din casă pentru că n-au alt grup decât cel din școală”. 

În funcție de clasă, elevii rămân la terapii până la 16.00 sau chiar 18.00. Acestea vor fi de-acum principalele ore de recuperare. Îi ajută, între altele, să-și crească independența: exersează mersul cu bastonul și orientarea în spațiu, fac stimulare tactil-kinestezică și auditivă, dar și terapie prin jocuri și de socializare, în grupuri. În ciuda obstacolelor, după absolvirea școlii, destui nevăzători își găsesc propriul drum. Printre ei sunt des întâlnite ocupații ca masajul și kinetoterapia, iar unii devin profesori sau IT-iști.