Decizia mea de a părăsi România nu a fost una ușoară. Mi-am petrecut anii de liceu în prima linie a luptei pentru reforma educațională, ca lider al Asociației Elevilor din Constanța și ca voce activă în apărarea drepturilor elevilor. Prin participarea la dezbateri, acțiuni judiciare și proteste, am căutat să schimbăm fața educației din țara noastră, să ne asigurăm că fiecare copil, indiferent de mediul socio-economic din care provine, poate avea acces la o educație de calitate.
Totuși, după patru ani de eforturi neîncetate, am ajuns la o concluzie dureroasă: în ciuda pasiunii și dedicării câtorva oameni, sistemul educațional din România pare să rămână neschimbat pe termen mediu. Această realizare m-a împins să îmi reevaluez traiectoria și să aleg calea studiilor în străinătate, la Universitate Stanford. Această decizie nu semnifică o retragere definitivă din lupta pentru o educație mai bună, ci o recalibrare a modului în care pot contribui cel mai eficient la acest ideal, având în continuare dorința să sprijin inițiativele din țară care luptă pentru o schimbare, însă de la distanță, fără să îmi sacrific educația.
Legea învățământului preuniversitar („LÎP”) și proiectul „România Educată” ar fi putut genera niște dezbateri reale referitoare la scopul școlii, alternative la organizarea actuală a sistemului de învățământ, cunoștințele și competențele pe care școala trebuie să le cultive, dar și modul în care ele trebuie evaluate. În schimb, aceste subiecte au fost analizate într-un mod superficial (spre deloc), fapt care a dus la introducerea în LÎP a unor prevederi aberante într-un mod lipsit de orice argumentare, profund criticate în spațiul public, precum dublarea examenului de Evaluare Națională și introducerea Bacalaureatului la religie pentru toate specializările liceale.
Crearea unor noi planuri cadru pentru învățământul liceal este o măsură care deja a fost ratată de mult timp. Din cauza lipsei de asumare politică, generațiile de elevi care au urmat clasa pregătitoare, au învățat după planuri-cadru noi în gimnaziu, au susținut un alt model de Evaluare Națională (din păcate reformat doar parțial, Legea nr. 1/2011 ajungând abrogată fără măcar să fi fost aplicată în totalitate), au ajuns să studieze după aceleași planuri cadru vechi la liceu și să susțină același Bacalaureat, fără a se realiza vreo calibrare cu ceea ce au învățat în gimnaziu.
În acest context, singurele schimbări pe care le anticipez în următorii ani vor fi introducerea în planurile cadru a disciplinei „Istoria comunismului din România“, prevăzută în trunchiul comun conform Legii „România Educată”. Astfel, singura „reformă” introdusă de această lege pe plan curricular este ca elevii (inclusiv cei de la mate-info, de exemplu) să studieze 3 materii diferite de istorie, în lipsa unor reforme reale care să încurajeze predarea transdisciplinară, să ofere mai multă libertate școlilor, profesorilor și elevilor, prin Curriculumul la Decizia Elevului, și să adapteze planurile cadru la noile nevoi ale secolului XXI.
Prorogări fără sfârșit
În cel mai bun caz, vor fi publicate o serie de proiecte de planuri-cadru noi făcute mai degrabă pentru normele profesorilor decât pentru nevoile elevilor și societății, care probabil se vor apropia (sau chiar vor depăși) 35 de ore pe săptămână petrecute la școală de elevi. Iar acestea fie vor fi scoase pe surse iar apoi niciodată publicate sau adoptate, generând controverse (în mod justificat) în spațiul public, fie vor fi puse în transparență și retrase la mai puțin de o săptămână din același motiv. Ministerul Educației (indiferent de conducerea pe care o va avea la acel moment) va promite o comisie de experți, o reanalizare, iar apoi proiectele vor fi date uitării.
Aproape toate termenele stabilite și asumate de Ministerul Educației pentru implementarea Legii nr. 198/2023 (lege scrisă și susținută tot de Ministerul Educației) au ajuns să fie depășite. Promisiunile principale ale noii legi, precum includerea unui milion de copii în Programul Național Masă Sănătoasă și reformarea inspectoratelor școlare au fost prorogate și, cel mai probabil, vor fi prorogate în continuare în următorii ani, până când și aceste legi vor fi date uitării, precum Legea nr. 1/2011. Pentru că acest Minister, indiferent de conducere, pare să rămână într-un ciclu vicios de promisiuni nerespectate și proiecte uitate.
Dacă va apărea o schimbare în educație în următorii 10 ani, ea nu va veni sub forma unor viziuni coerente de la nivel central asupra viitorului sistemului de educație sau a unor reforme îndrăznețe și curajoase, ci sub forma unor oaze de normalitate, niște excepții care întăresc regula eșecului sistemului de învățământ din România. Principalele vor fi școlile pilot, care datorită libertății pe care noile legi le-o oferă, vor reuși să creeze sisteme noi de educație în comunitățile lor, și a școlilor private, a căror piață se va extinde în următorii ani și care vor reprezenta o alternativă la învățământul de stat pentru familiile înstărite.
Greva profesorilor, un moment ratat
Niciuna dintre aceste alternative nu va rezolva, la nivel sistemic, problema inechității învățământului, principalul motiv pentru care peste 40% dintre elevi nu înțeleg un text scris, însă în aceeași măsură nici sistemul actual de învățământ nu pare să aibă vreo intenție să o rezolve. Cu măsuri precum tăierea transportului gratuit al elevilor din rural, tăierea burselor elevilor din rural, introducerea a două examene de admitere la liceu și încălcarea angajamentelor asumate referitor la asigurarea unei mese sănătoase, echitatea pare să fie ultimul lucru de care să îi pese Ministerului Educației.
Nu în ultimul rând, simt nevoia să menționez că Legea Învățământului Preuniversitar nu a fost singurul moment cheie ratat pentru reformarea învățământului, ci și greva profesorilor. Fiind prima grevă din ultimii 18 ani, șansele ca o nouă grevă să aibă loc în următorii 10 ani sunt foarte slabe, având în vedere faptul că din punctul de vedere al multor profesori, greva a reprezentat un eșec. Deși toți actorii din sistemul de educație au reușit să se solidarizeze, greva a eșuat nu numai în a deschide niște discuții reale despre reforma educație, ci și în a-și atinge obiectivele salariale: nici până în prezent nu avem un proiect de lege a salarizării care să respecte promisiunile făcute în timpul grevei.
În acest context, o salvare a educației la scară largă, în următorii 10 ani, pare imposibilă. Tot ce ne mai rămâne de făcută este „damage control”: să încercăm, în comunitățile noastre, să ne facem treaba cât de bine putem, să creăm alternative la acest sistem, să încercăm să reușim în ciuda sistemului, dacă nu putem datorită lui.
