Este titlul unei piese de teatru (scurt) scrise de Matei Vișniec care atrage atenția asupra unei realități nefericite: nu știm nimic despre cei de lângă noi, trăim alături, dar nu împreună, ne ignorăm vecinii și privim cu încredere dincolo de casele lor, spre departele de unde ne extragem modele. Piesa lui Vișniec adună un grup de tineri așezați pe o bară, fiecare privind în gol și ținând în mână un walkman. Cine sunt acești tineri? Locuitori din Balcani sau din estul Europei: un croat, un român, un român din Voivodina, un bulgar, un sârb, un bosniac, un ungur, un macedonean și un albanez.
Ce-i leagă este aspirația spre același ideal: Occidentul („Și privim cu toții spre apus”, „Ne uităm doar spre Occident”, „Ne uităm țintă spre Occident”, „Stăm toți aici, cocoțați pe gard, și privim spre Occident”). Dar nu doar idealul este comun, ci și atitudinea față de omul de lângă ei („Nu ne uităm niciodată unul la altul”, „Nu ne uităm niciodată unii la alții”), un dezinteres evident recunoscut cu seninătate, dar dezolant în fond: nu știe niciunul nimic despre celălalt: „Eu personal nu știu cum înjură vecinii mei. Nu știu cum înjură un ucrainean, un ungur, un sârb sau un bulgar. Dar știu cum înjură americanii”; „Habar n-am cum se spune da și nu în ucraineană, rusă, poloneză, sârbă, română, bulgară, sau la alți vecini de-ai mei, dar știu cum se spune în engleză”. Și, da, poate necunoașterea nici n-ar fi atât de gravă, dacă n-ar fi rezultatul nepăsării: „În viața mea n-am citit o carte scrisă de un ucrainean./Și nici nu mă interesează.” Sigur, piesa lui Vișniec este o metaforă despre superficialitatea relațiilor interumane și despre ceea ce sociologia numește americanizarea Europei prin propagarea elementelor lingvistice, obiceiurilor, modelelor sociale, industriei americane în întreaga lume.
Dincolo însă de mesajul pe care textul acesta îl transmite rămâne realitatea: nu prea știm multe (sau știm foarte puțin) despre vecinii noștri, despre oamenii cu care, aproape cincizeci de ani, am stat de aceeași parte a cortinei (de fier) și am simțit tensiunile ideologice, opoziția dintre societatea deschisă și „democrația populară”. Îmi spunea azi o prietenă că e firesc întrucâtva, fiindcă vecinul este ființa față de care păstrăm de regulă o distanță care ne creează o stare de confort și că relația dintre vecini se bazează pe observație, pe contemplație. Stând fiecare în spațiul personal, relaxați, preocupați de sine, vecinii privesc peste gard (simbolic uneori), se studiază, își impun limite sau dărâmă limite, uneori se spionează (erau vremuri în care vecinii se ascultau folosind borcanul sau paharul pe post de instrument de interceptare), alteori transmit mesaje lovind tavanul cu coada măturii sau bătând cu lingura în țevile caloriferului. În spațiul urban modern, vecinul nu este prietenul, nici omul de la care poți merge să ceri împrumut o cană cu zahăr (erau niște vremuri interesante acelea în care vecinii își împrumutau diverse produse, de regulă vremuri de criză), ci e străinul și poate de aici și atitudinea aceasta rezervată și tendința de a-l ignora.
Sigur, toată această parte mai mult decât introductivă este generată de evenimentele recente care au în centru doi protagoniști: Ucraina și Rusia. Și fiindcă articolul acesta vizează domeniul educației, este clar că nu despre războiul care ne ocupă din ce în ce mai mult viața vom vorbi, ci despre sistemul de învățământ și despre ce am constatat în ultimele zile.
- Obsesia față de rezultatele la examene (iar examenele evaluează doar două componente ale competenței: cunoștințe și deprinderi) ne preocupă atât de mult încât uităm că ar trebuie să ajungem în zona înaltă a valorilor și să dezvoltăm atitudini, iar solidaritatea, empatia trebuie cultivate în școală (și nu doar în cadrul unor activități extrașcolare organizate cu ocazia sărbătorilor religioase).
- Studiului istoriei locale și regionale (inclusiv a Europei de Est) nu i se acordă un buget prea mare de timp (dacă ne gândim la raportul dintre numărul de ore pe săptămână alocat istoriei și conținuturile asociate competențelor), poate de aceea ne trezim că elevii (unii) sunt ușor de manipulat de articolele tendențioase din media și de unii influenceri din spațiul public.
- Vorbim prea puțin de cultura țărilor din jurul României și ne trezim întrebându-ne care sunt cei mai citiți scriitori contemporani din Bulgaria sau Ucraina sau Republica Moldova.
- Ne repezim să desconsiderăm cultural valorile popoarelor vecine, mirându-ne și lamentându-ne că valorile culturale autohtone sunt atât de puțin cunoscute în universalitate.
- Elevii au competența de a căuta și de selecta informații de calitate, iar dacă îi interesează un subiect alocă timp și energie clarificării de care simt că au nevoie.
Lista poate o veți mai completa și voi. Învățământul este mediul în care, dacă vom scăpa de urgia războiului, va trebui, poate, să cultivăm mai mult, mai atent, mai sistematic, atașamentul față de valorile culturale ale celor de lângă noi, culturi mici sau marginale în raport cu cele care s-au impus în universalitate. Și ale celor de lângă noi, aflați între granițele aceleiași țări, și ale celor de lângă noi, aflați dincolo de granițele țării. Pentru că solidaritatea nu trebuie să se nască doar în timpuri de criză, ci poate fi și un liant al păcii.
