Pe tablă scrie mare „A venit vacanța, cu trenul din Franța”. Cu uniformele încă pe noi, bentițele prin buzunare, ghiozdanele în spate, ne îndreptăm către casă. Nu avem viață socială. Copilăria atunci este austeră cu păpuși care ne țin companie.
Copilăria televizoarelor „cu purici”
Oraș tipic de provincie, la Tulcea nu sunt multe de făcut. Avem săli de cinema, dar se proiectează doar filmele care au trecut de cenzură. Nu avem teatru. Vin trupe de la București în turneu. „A venit vacanța...” este așa de lungă! Televizoarele au „purici” până la ora 20.00 după care începe maratonul minciunilor, iar noi stăm mult afară și ne jucăm de-a v-ați ascunselea, „Sticluța cu otravă”, „Flori, fete, filme”, „Trecea un prinț călare”.
În camera pe care o împart cu sora mea mai mare, un clopoțel imaginar aduce toate jucăriile care se aliniază pe patul devenit canapea: Greta, păpușa germană, Baciu Ionel, Aurica, Vasilică școlarul, Andi cățelușul, Donald rățoiul ș.a. Se pregătesc de o nouă zi de concurs de... gimnastică.
Într-o zi punem mâna pe o colecție de scenete. Peste noapte, aceleași jucării s-au transformat în actori. Am găsit una care ne-a captivat atenția: indiferent de materia de unde era întrebarea, mecanic se repeta răspunsul. Mi-aduc aminte că sceneta a avut un succes de casă vara aia și că am râs mult jucând-o zile în șir.
Pe mine mă amuza teribil cum personajele nu depășeau „transa” în care erau și cumva ajungeau să repete răspunsul de parcă o forță exterioară le jongla felul de a gândi și reacționa. Nu știu atunci de Ariel sau de deus ex machina. Așadar, pe moment nu realizez că este posibil să găsesc sceneta ironică pentru că la ore facem cam la fel sau că, făcând ca păpușile să „zică” roluri, îmi descopăr marea mea iubire: teatrul.
Trăiesc într-o familie cu trei femei și un bărbat. Mama, bunica maternă, sora mai mare și tata. Mama este o ființă boemă, visează la alte vieți, colecționează albume cu operele pictorilor celebri și seria Almanahului Cinema (Editat de Tudor Caranfil - 1931-2019). Altfel lucrează la o întreprindere de reciclare. Este atrasă de lumea artiștilor care o ajută să își imagineze universuri nelimitate în care coșmarul comunismului s-a oprit.
Nu îmi dau seama de asta atunci, doar înregistrez. Nu dau caseta nici înainte, nici înapoi. Sunt la vârsta în care doar exist. Nu îmi pun întrebări existențiale, nu mă gândesc la viitor, familia mea este intactă, iar eu și sora mea ne jucăm cu păpușile, care fac alternativ când ora de gimnastică, când ora de teatru.
De ce ne-am jucat doar în copilărie, dar apoi joaca s-a oprit?
Septembrie vine. Urmează ritualul de la coafor unde mama ne duce să ne tundă înaintea fiecărui an școlar. Ne întoarcem la uniforme, la rolurile de eleve. Începe o altă stagiune, prima pagină este la fel, portretul unui analfabet, dăm repede peste ea, și apoi habar n-am cum și de ce, dar mă fac mare. Atât de mare că nici nu mai încap în țara mea!
După ce păpușile și-au zis rolul, s-au „pensionat”, nu m-am oprit din teatru. Nu vorbeam mult, iar când am descoperit literatura dramatică a fost magie pură. Atât de mult dialog! Indicațiile de scenă sunt și mai interesante: cum, ceva nu se zice cu vorbe ci se joacă?! Poate că pare o întrebare banală, însă la școală nu învățăm asta. Se citea puțin teatru și se preda și mai puțin. Nici asta nu realizez atunci, trebuie să mă asigur că bentița mi-e bine înfiptă în păr și eu nu răspund neîntrebată.
Împachetez cărțile lui Ionesco și Sorescu. Îl iau și pe Eminescu. Și Steinhardt. Când am obosit de străinătate, mă duc în pat și recitesc piese de teatru. Sunt iar a clipei, numai că acum pun întrebări: De ce nu ne-a învățat nimeni mai mult teatru? De ce nu am citit mai mult literatură dramatică? De ce ne-am jucat doar în copilărie, dar apoi joaca s-a oprit?
Nu am răspunsuri atunci. Anii trec; sunt la studii în S.U.A. Mă duc la biblioteca universității. În pauzele de lectură, mă uit la toate filmele lui Fellini și Bergman. Primul meu proiect final în Statele Unite este despre „Pescărușul” lui Cehov. Vreau să fac mai mult teatru, dar nici aici nu sunt multe cursuri. Am de ales să merg pe calea bătătorită sau să încerc ceva nou. Semestrul următor mă duc la cursurile din programă și altele create de mine. Stau în biroul domnului Thomas Adler și vorbim cu orele despre teatru. Teza de masterat este însă despre tăcere la Beckett, Hopper, Munch și Hanson: un scriitor de teatru și trei artiști vizuali. Timpul iarăși trece și încep să îmi pregătesc proiectul de la doctorat. Toți colegii mei fac ceva în literatura comparată. Oaia neagră, nu.
Foto: Autoarea alături de Prof. Adler. A devenit mamă, iar el, bunic.
Nu vreau să compar literaturile! O voce îmi șoptește aparte, ca la teatru, „Cătălina, fii și tu ca alții!” Vorbesc cu fiecare profesor din comitet și sunt entuziasmați de proiect. Sunt deja pe val pentru că am o șansă unică să mă întorc la teatru, film, medicină. Șeful aprobă proiectul meu care devine primul al universității Purdue în Medicina umanistă - Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces va fi de asemenea și prima mea carte.
Cum am ajuns de la joaca cu păpușile, replicile repetate dintr-o vară, orele de lectură dedicate teatrului aici? Am ajuns pentru că mama nu mai e; pentru că a fi actriță este a interpreta un rol de împrumut care te va îmbogăți înmiit; pentru că toate corpurile se rup. Vreau să descopăr cum transformarea în pacient poate să fie văzută prin teatru, filme, artă. Una din piesele alese este „Wit” de Edson. Protagonista este profesoară. Clasa ei este acum camera de spital. Elevii, propriul ei corp. O replică celebră din piesă este, „Ieri predam; azi mi se predă”. Vrea (pe bună dreptate) ca ultima lecție să fie a ei, nu a cancerului. Dacă se ajunge la resuscitare, o refuză anticipat. Mă tulbură piesa, dar mă și învață!
Foto: Scenă din piesa „Wit”
Piesele care m-au învățat despre viață, iubire, moarte, eșec, șanse
Cele mai frumoase lecții de viață le-am învățat prin teatru pentru că nu erau rigide ca în manuale, ci puteam să aleg, să discern, să iau ceva de la un personaj și altceva de la un altul – și nu, nu învățam doar de la protagoniști. Fără antagoniști nu ai nici conflict, nici o lecție solidă de teatru și viață. Mai mult, oratoria, diplomația, protestul sunt doar trei exemple pe care le-am învățat prin teatru.
Oratoria pentru că am descoperit cum un personaj atinge la țintă, precis în monologuri memorabile. Diplomația pentru că, aparte, un personaj poate gândi într-un fel, dar pe scenă interacționa altfel, câteodată diametral opus. Protestul pentru că teatrul cere schimbare. Nu se rezumă la costume și măști, ci la nevoia genuină de a învăța și reforma.
Tot ce am citit, ascultat la piesele de la radio, văzut la televizor, admirat pe scenă, discuțiile cu profesorii mei, cărțile de critică toate la un loc m-au învățat despre viață, iubire, moarte, eșec, șanse. Pentru o persoană introvertită, cum cred că am fost, teatrul m-a ajutat să îmi găsesc vocile. Acum pot să călătoresc în sfârșit liberă cu trenul din Franța. Ca adult, am înțeles menirea jocului salvator, terapeutic de-a imaginația.
În camera copilăriei mele, Caragiale era la loc de cinste. După Revoluție, Ionesco se întoarce acasă. Dacă în 2018 reușesc să public primul volum de teatru la Tracus Arte, în 2023 mi-e foarte greu. Am încercat din nou acolo, mi s-a propus varianta unei contra plăți, ceva ce nu cred ca li s-a cerut scriitoarelor de teatru Stănescu, Wilk sau Badea. Pe banii mei aș fi putut publica și la editura Scrisul românesc. La editura Integral aș fi putut scoate al doilea volum de teatru de anul trecut, numai că, atunci când am cerut să facem un contract, nu am primit (cum cred ca este firesc). În cele din urmă, editura Eikon mi-a dat vestea cea bună și volumul meu va fi publicat în 2024.
Am întrebat la Humanitas, Polirom, Nemira de ce nu au o serie dedicată autorilor dramatici. Mi s-a zis că nu se citește teatru. De ce nu se fac atunci campanii? „Intrare Liberă”, „Cooltura” sunt doar 2 exemple care pot populariza teatrul nu doar jucat, ci și citit. Ministerul Educației & Cercetării, nu mai zic!
Studii peste studii arată valoarea paliativă a artelor/teatrului. Explicația că teatrul se joacă, nu se citește, este puerilă. Este frumos când o piesă există (efemer!) și pe scenă, numai că se scrie mai mult decât se poate juca, repertoriul teatrelor este alt subiect de discuție, în țară nu există teatre în fiecare oraș, ș.a.m.d.
Câte edituri au publicat Pirandello, Shaw, Beckett, Fo, Pinter și Fosse? De ce piesele acestor scriitori, toți premiați cu premiul Nobel în literatură, au fost traduse și publicate? De ce piesele celor din diaspora nu (prea) ajung acasă? Trebuie ca un autor să devină faimos pentru ca în țară să îi apară în sfârșit opera tradusă/publicată?
M-am tot gândit la soluții și asta am învățat prin teatru care ne ajută să repetăm reacții și propunem schimbări. Aș putea publica piesele la Editura LiterNet, descarcăte imediat gratuit, un gest altruist al lui Răzvan Penescu. Marile edituri din țară pot iniția un e-book store pentru literatura dramatică (pentru că munca scriitorilor/editorilor/traducătorilor trebuie să fie plătită, altfel perpetuam o nedreptate). Aș putea adăuga crearea unor manuale cu lecții aplicate și făcute pentru a fi folosite în școli, spitale, închisori și alte instituții.
Teatrul sensibilizează, dar mai ales educă. Teatrul ne arată cum putem fi criticați la scenă deschisă & găsi ajutor de la un străin. Scriind/citind/văzând piese întâlnim reacțiile spontane ale publicului ambulant. Teatru nici nu începe, nici nu se termină pe scenă.
Foto principală: Autoarea într-un workshop de teatru aplicat la Asociația Magic: https://asociatiamagic.ro/
