
Cătălina Florina Florescu s-a născut de mucenici pe 9 martie, într-o zi de duminică. Este din Dobrogea, absolventă a Facultății de Litere (secția română-engleza-americană) din cadrul Universității București. A plecat din țară la 23 de ani și are un masterat și doctorat obținute în SUA la Purdue University. Specializarea ei de la doctorat, literatură comparată cu accent pe medicina umanistă, a venit în urma unei pierderi în adolescență. A petrecut deja un sfert de secol într-o altă țară și a scris alternativ în română și engleză pentru a-și menține dualitatea identității. Are un singur copil, un băiat care acum este student. Visează să poată face ca munca ei de cercetare și cărțile sale să îi inspire și pe alții să își descopere & continue pasiunile. Crede intens în vox populi & drepturile celor defavorizați. Motto-ul ei este “Gnothi seauton”, celebra inscripție de la Tempul lui Apollo. Știe trăit că doar atunci când îți cunoști atuurile și slăbiciunile deopotrivă, știi deja cum să te prezinți lumii și aperi la nevoie, cu resurse sigure, nu imaginate. Predă la Pace University & Stevens Institute of Technology. Mai multe puteți afla aici: http://www.catalinaflorescu.com/

A trecut cu bine de-Al Doilea Război Mondial, de venirea comuniștilor la putere și de cei aproximativ 30 de miniștri ai educației și ale lor reforme, școala din Bădăcin, Sălaj, nu și-a mai deschis porțile din această toamnă. A fost construită de Iuliu Maniu acum 85 de ani, dar în ultimii mai funcționa doar cu învățământ primar. Nu mai sunt nici elevi, dar nici satul nu a reușit să-și adune voința ca să păstreze construcția în misiunea ei. La umbra marelui Maniu, o comunitate pare în continuare divizată de fantomele istoriei.
Am 23 de ani și sunt învățătoare în una din cele mai mari comunități compacte cu origini rome din Europa, unde curierii nu vin pentru că aici sunt „oameni răi”. Am în clasă 24 de năzdrăvani, pe care încerc să-i motivez să vină la școală în fiecare zi. „Ești cea mai bună doamnă”, îmi spun mereu. Uneori de mai multe ori pe oră. Nu pot să aleg un moment petrecut în acești doi ani pe care să îl povestesc. Nu știu dacă am fost mai mândră de ei atunci când au citit primul cuvânt sau atunci când am mers la teatru, iar cei de acolo ne-au zis mirați: „ce cuminți sunt!”
De la începutul crizei de sănătate au decedat de COVID aproape 35.000 de români. Nu se știe oficial câți dintre aceștia au fost profesori. Articolul de față este felul celor care i-au cunoscut pe mentorii dispăruți de a-i asigura: „Nu v-am uitat. Nu v-am uitat și fiecare pas pe care-l facem spre întoarcerea la o educație deplină vă include și pe voi”. Să-i prețuim pe ei ne ajută să realizăm mai bine ce importantă este școala.