
Cătălina Florina Florescu s-a născut de mucenici pe 9 martie, într-o zi de duminică. Este din Dobrogea, absolventă a Facultății de Litere (secția română-engleza-americană) din cadrul Universității București. A plecat din țară la 23 de ani și are un masterat și doctorat obținute în SUA la Purdue University. Specializarea ei de la doctorat, literatură comparată cu accent pe medicina umanistă, a venit în urma unei pierderi în adolescență. A petrecut deja un sfert de secol într-o altă țară și a scris alternativ în română și engleză pentru a-și menține dualitatea identității. Are un singur copil, un băiat care acum este student. Visează să poată face ca munca ei de cercetare și cărțile sale să îi inspire și pe alții să își descopere & continue pasiunile. Crede intens în vox populi & drepturile celor defavorizați. Motto-ul ei este “Gnothi seauton”, celebra inscripție de la Tempul lui Apollo. Știe trăit că doar atunci când îți cunoști atuurile și slăbiciunile deopotrivă, știi deja cum să te prezinți lumii și aperi la nevoie, cu resurse sigure, nu imaginate. Predă la Pace University & Stevens Institute of Technology. Mai multe puteți afla aici: http://www.catalinaflorescu.com/

Astăzi, de la ora 11.00, pe pagina de Facebook Documentaria este lansat proiectul de fotografie documentară „Viața în pandemie”. O parte importantă din viața în pandemie a fost școala, cu emoțiile și dilemele ei. Ioana Moldovan, Adrian Câtu, Bogdan Dincă, Andrei Pungovschi și Mircea Reștea au documentat prima zi de școală, după șase luni în care copiii au stat acasă. Școala 9 vă prezintă astăzi cum s-a văzut redeschiderea școlilor prin obiectivul unora dintre cei mai talentați fotojurnaliști români.
Când aveam vreo șapte ani credeam că în lume există cinci puncte cardinale: Nord, Sud, Est, Vest si Rest. Cum Rest? Foarte simplu, eu auzeam la radio la rubrica meteo o doamnă care spunea că „va ploua în Vest și va fi soare în Rest”. Când doamna învățătoare ne-a predat lecția cu punctele cardinale, eu am completat-o imediat, fericită că le știu pe toate cinci și că sunt deșteaptă. Colegii mei au început să râdă că na, chiar era amuzant, dar doamna mi-a spus: „Măi, Ana, măi, ce imaginație bogată ai și ce creativă ești, fată. Te admir!”.
Din când în când, deschid un volum de proză contemporană şi recitesc o povestire: „Grifonul”, de Charles Baxter. Un învățător se îmbolnăveşte, apare în locul lui o suplinitoare, apoi nimic nu mai e ca înainte: adunările au rezultate diferite de la caz la caz, cuvintele antipatice dispar din vocabular, Beethoven simulează surzenia, îngerii merg la concert (stau pe interval, unde nimănui nu i-ar trece prin cap să se uite după ei), George Washington… Piramidele… fotosinteza… Se deapănă istorii și taine, la un moment dat vine vorba despre un animal cu cap și aripi de vultur și corp de leu.