Copil. Nu fată, nu băiat

Alina Afle este activistă pentru drepturile omului și freelance trainer.

* * *

Din momentul în care ies din casă cu copilul, toată lumea simte nevoia să-și dea cu părerea. Copiii sunt văzuți ca niște bunuri sociale și toată lumea se simte îndreptățită să spună „vezi că e frig, pune-i căciulița”, iar întrebarea pe care o întâlnesc cel mai des e asta: „e fată sau băiat?”, încă de când era mic. Eu zic că e copil, „bine, bine, dar ce e, fată sau băiat?”, mi se răspunde.

Chiar dacă are aproape cinci ani, el ia deciziile, eu îi dau opțiunile. Am început negocierea de când era mai mic. Pentru că noi am fost crescuți cu „nu pune mâna, nu te murdări, nu fă aia”, iar eu am încercat să găsesc alternative la acest „nu”. Ai mei preferau să-mi dea în gură să mănânc ca să nu mă murdăresc. Așa cum aud și prin parc, spre exemplu, o mămică spunându-i fetiței să nu se ducă să se joace cu băieții, că „băieții ăștia se murdăresc tot timpul”.

La grădiniță, am adus în discuție fix segregarea asta între sexe pe care și-o fac ei copiii, nu educatorii. Am norocul ca Martin să meargă la o grădiniță particulară unde sunt extrem de deschiși toți, iar eu le-am spus că îmi doresc foarte mult ca Martin să nu fie socializat conform sexului lui biologic. I-am rugat pe educatori să găsească niște metode să facă activități cu toți. Să nu existe „nu mă joc cu tine, suntem doar noi fetele” și băieții la fel, „nu, nu, noi ne jucăm aici cu mașinuțe, cu trenuri, cu chestii”. 

Martin are educator, e bărbat. Cred că e singura grădiniță din România care are doi educatori bărbați. M-a bucurat să văd deschiderea asta de a folosi un limbaj cât mai neutru și incluziv, însă problema e că nu vine doar de la ei, totul vine de acasă. Uneori degeaba încearcă. Copiii vin deja programați și nu prea mai au ce să facă. Pentru că sunt părinții ăștia, în special tații, care zic „băieții sunt băieți și nu ai cum să le impui tu, că așa e în ADN-ul lor”. Eu i-am rugat să mai citească, le-am spus că le trimit eu niște studii care spun că creierele copiilor nu sunt diferite de fapt.

Din punctul meu de vedere, totul pornește din momentul în care părintele află sexul copilului, se duce acasă și pregătește camera, jucăriile, hăinuțele, totul în funcție de genul respectiv. Din punctul ăla, copilul este socializat conform sexului biologic. Și e o problemă.

Pentru că din cauza etichetărilor și a stereotipiilor sociale se pune presiune, și pe fete, și pe băieți. Fetele trebuie să fie alea care empatizează, sunt vulnerabile, sensibile, trebuie să aibă grijă de oameni, să nu stea crăcănate. Iar băieților le e permis totul – numai să nu plângă: să invite ei fetele în oraș, să le ducă flori, să facă primul pas. Și există presiunea asta super nasoală pentru că nu toți bărbații se simt confortabil să act according to the social norms. Am observat asta și în grupurile mele de prieteni – majoritatea suntem niște adulți nefuncționali tocmai din cauza a cum am fost crescuți. Un exemplu concret al unui prieten care are o soră, iar familia are un business. Tot timpul a fost așteptarea ca băiatul să preia conducerea firmei. El a tot zis că nu vrea, că nu îi place să fie manager, „mie-mi place să mi se zică ce să fac, nu să le zic eu altora”. Familia, foarte dezamăgită de-a lungul anilor, punând presiune pe el, nu i-a propus niciodată surorii să preia, nu i-a insuflat ideea că ar putea.

Ca să identific ce se întâmplă – de ce percep eu că sunt greșite stereotipurile –, am analizat cum a fost copilăria mea. Tatăl meu și-a dorit foarte mult să aibă un băiat și a fost cam dezamăgit când a aflat că sunt fată. Mă îmbrăca ca pe un băiat, sau destul de androgin – cu cămășuță, pulover, pantofi masculini gen Grigorio Rizzo, eram tunsă scurt etc. Apoi, intrând în preadolescență și adolescență, au început să mă întrebe, „dar n-ai vrea și tu să te pensezi, să fii mai feminină?” Și cumva, pentru mine, a fost foarte confuză toată situația. Când eram mică îți doreai un băiat, acum vrei să fiu o fată cât mai feminină, ce se întâmplă?

Am devenit din ce în ce mai conștientă că personal, dar și profesional, mă afectează genul meu biologic. Fiind și blondă, și micuță, am simțit că trebuie să arăt mai mult decât alți oameni. De vreo zece ani sunt trainer și mi-am dat seama că tot timpul alegeam să mă îmbrac în haine neutre. Nu-mi puneam rochiță sau fustiță, ci pantaloni, cămășuță, pulovăr, ca oamenii să mă ia în serios. Și acum mă gândesc uneori cu ce mă îmbrac dacă am atelier, încă am senzația că oamenii nu mă percep ca pe un om competent și profesionist pentru că primul contact vizual contează. De acolo încep stereotipurile.

Acum nu prea mai simt asta. Când mă prezint și spun că sunt și părinte – brusc, crește respectul. Înainte să fie Martin, trebuia să demonstrez ce bun profesionist sunt. Acum trebuie să zic că sunt părinte, asta e garanția profesionalismului. Părinte, nu mamă. Lucrez foarte mult la limbaj. Dacă mă plâng, zic „mamă, ce greu e să fii părinte”, nu mamă. Iar asta cu limbajul o fac și cu Martin, la modul că îi zic „uite, du-te cu copiii”, nu zic du-te cu fata sau cu băiatul.

Maică-mea spune că vreau să-l fac gay pentru că îi iau jucării care nu țin neapărat de un gen. Ideea e că încerc să le arăt oamenilor că toți copiii sunt atrași de chestii care se mișcă și sunt dinamice, nu doar băieții. Copiii, de când se nasc și până pe la doi ani, vor fi atrași de ceva care se mișcă – de mașini, tramvaie, mai ales că le pot vedea și în mediul lor înconjurător, pe când o păpușă nu face absolut nimic. Cu păpușa poți face role playing, dar asta apare după ce face copilul trei sau patru ani. E chiar atât de basic, dar industria de marketing ne dă impresia că există doar două alei și două culori. Dacă nu sunt păpuși, sunt lopățele roz. 

Ai mei zic ca mine, dar fac ca ei când rămân singuri cu Martin. Tata îi arată cum să taie lemne, îl ia să-l ajute cu chestiile casnice care sunt bărbătești, încearcă să contracareze și să se asigure că Martin o să fie băiețoiul ăla adevărat. E dificil, dar nici nu avem conflicte. Îi las să își facă treaba și eu îmi fac partea mea.

Uneori, și prietenii mă întreabă dacă nu cred că sunt cam exagerată. „Lasă copilul în voia lui.” Dar eu îl las în voia lui, sunt doar atentă cu limbajul pe care îl folosesc și încerc să aduc o diversitate cât mai mare în viața lui. În același timp, eu trăiesc în bulă. Lumea din jurul meu nu-mi spune mai nimic. Dar mă lovesc de realitate în autobuz, unde ies din bulă pentru câteva minute. Atunci, dacă am timp să explic, stau și explic. Dar dacă am doar 10-15 minute, o să spun exact ce gândesc și care sunt valorile mele, care e filosofia mea și cum vreau eu să-mi cresc copilul. Pot deveni un pic mai agresivă pentru că nu mai am răbdare.

Suntem în secolul XXI și lucrurile se schimbă, însă nu mai am răbdare să le las să se schimbe super încet. Nu mai am răbdare „să nu șochez românii”. Simt că cineva trebuie să-i scuture un pic, că altfel n-ar avea și unghiul din care văd eu lucrurile, ar rămâne în bula lor. În multe cazuri, au fost oameni care au căzut pe gânduri și au început să-și pună și ei întrebări.

Încerc să-mi cresc copilul cât mai gender neutral pentru că, dacă există și 1% șansă să nu se simtă confortabil cu sexul biologic, vreau să aibă libertatea de a alege – să realizeze că lui nu i s-a impus să fie într-un fel anume, că există un spectru larg de opțiuni.