Să spunem că este o amintire falsă, că nu există povestioara respectivă, dar sunt sigură că într-una din clasele primare am discutat la oră despre acest proverb. Și parcă aud în urechi cuvintele doamnei învățătoare care ne atrăgea atenția că trebuie să îi salutăm pe adulții pe care îi întâlnim pe stradă, fie că îi cunoaștem, fie că nu. „Nu vreau să spună cineva că elevii Ioanei Pop nu știu să salute!” obișnuia să spună. Și noi salutam, cuminți, nu cumva să îi crape obrazul de rușine doamnei noastre.
„Să saluți pe toată lumea, nu cumva să aud că ai trecut pe lângă cineva și nu ai salutat!” îmi spuneau și mama, și bunica, încă de pe vremea când mergeam la grădiniță (pe jos, evident, cine a mai văzut pe vremea aceea să faci altfel), înainte să aud eu de posibilitatea de a saluta căciula celui nepoliticos.
Îmi amintesc din vremea copilăriei o întâmplare care m-a marcat (au trecut 40 de ani de atunci și îmi este încă vie în memorie). Mergeam la școală, eram în schimbul de după-masă, cu mintea aiurea și am trecut pe lângă mama unui coleg mai mic, pe care o salutasem până atunci cu conștiinciozitate, fără să spun ceva. Am auzit din spate: „Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură”. Am tresărit, m-am întors, am salutat-o, dar obrajii căpătaseră culoarea beretei și inima începuse să-mi bată tot mai tare: „Vai, ce-o să spună ai mei, ce-o să spună doamna învățătoare, o să-i crape obrazul de rușine...”
Îmi amintesc de asemenea de dirigintele meu, profesor de geografie, care obișnuia să ne prezinte reguli ce țineau de codul bunelor maniere, inclusiv referitoare la salut. „Copii, dacă eu vin la voi acasă (exista înainte de 1989 această obligație a cadrelor didactice, de a verifica mediul în care trăiește copilul, despre care ne propunem să scriem, dacă tot ne-am amintit de ea), cine salută primul? Eu sau voi?”.
„Noi.”, îmi amintesc că am răspuns.
„Nu. Eu. Fiindcă cel care intră într-o încăpere, chiar dacă în aceasta există doar copii, are obligația să salute primul. Și tot el va fi primul care va saluta când va ieși din încăperea respectivă.”
Am crescut salutându-i pe cei din jur, cunoscuți sau nu, pe tot drumul de acasă la grădiniță/școală/liceu și înapoi, salutând atunci când intram și ieșeam din magazine, din bibliotecă, din birouri.
Ce s-a ales de salutul acesta cel de toate zilele? Cât de des îl auziți rostit? Sigur, obiceiul acesta de a-i saluta pe toți cei cu care te întâlnești este nefiresc pentru cei care trăiesc în urbanul mare, dar rămâne o dovadă de bună-creștere, o regulă elementară de conviețuire să saluți la intrarea într-o instituție sau într-un birou. Sau când cineva îți răspunde la telefon.
Suntem profesori și interacționăm (cel puțin) cinci zile din șapte cu elevii noștri și părinții lor. Salutăm când intrăm în clasă și (de cele mai multe ori) ni se răspunde („Buuu-năăă-ziiii-uaaaa!” sau „Bună ziua!”), alteori nu (în sensul că din obișnuință ridicarea în picioare a luat locul salutului – și nu este o înlocuire prea fericită). Uneori simțim în glasul elevilor energia pozitivă, alteori lehamitea. Iar acestea sunt cazurile fericite.
Stăm uneori la intrarea în școală, înainte de începerea cursurilor. Fie suntem profesori de serviciu, fie din alt motiv. Fie suntem singuri, fie alături de vreun coleg. Putem să numărăm pe degete elevii care ne observă. Care salută. Pe noi sau personalul nedidactic. Îi salutăm primii și analizăm reacțiile lor. Unii murmură ceva din vârful buzelor, uneori fără să ne privească, alții răspund cu naturalețe, unii își cer scuze, alții nici nu ne aud, urechile lor fiind acoperite de căștile atotprotectoare. Și culmea, aceeași atitudine o au și elevii din ciclul primar și cei din gimnaziu și cei din liceu. Ne-am aștepta ca elevii din clasa pregătitoare sau din clasele I-IV să fie mai respectuoși, dar culmea este că nu. Intră în școală, trec pe lângă noi/se lovesc de noi, nu ridică privirea, nu spun nimic. Majoritatea. Există totuși un 10% care spun „Bună dimineața!” și ne autoiluzionezi că tot este ceva.
Cum s-a ajuns la această criză a salutului?
De ce marcăm, prin mesaje de o diversitate covârșitoare, pe rețelele sociale, ziua mondială a salutului, dar ne este extrem de greu să salutăm la intrarea în școală (adevărul este că observi această impotență de a saluta chiar și la unele cadre didactice sau la adulții care intră cu varii motive în instituțiile publice)?
Poate că de vină este și familia, cea căreia îi intră în atribuții formarea deprinderilor de bază, doar nu întâmplător se vorbește de cei șapte ani de acasă.
Poate că de vină suntem și noi, oamenii școlii, care, alergând după rezultate la competiții mai mult sau mai puțin relevante, implicându-ne în proiecte și parteneriate care dau bine (doar) la CV, uităm că avem obligația de a contribui la atingerea idealului educaţional al şcolii româneşti, care constă în „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii” (Legea Educației Naționale, 2011).
Poate o vină o au și autoritățile ale căror decizii sau „reforme” au condus adesea la decredibilizarea profesorilor și a sistemului de învățământ.
Poate de vină este societatea atât de atomizată, care preia cu lejeritate teoriile unor pseudoexperți, promovează impostura și contestă importanța promovării valorilor.
Poate de vină este expunerea agresivă la tehnologie care duce la pierderea umanului din noi.
Și, de fapt, aici credem că este esența problemei. Fiindcă salutul este doar una dintre manifestările umanului. În fapt, în absența lui se ascunde mai mult, se ascunde o lume a egoismului, a individualismului, a lipsei de altruism, de empatie, de reciprocitate. Suntem toți vinovați că ajungem să facem parte din ea. Și toți ar trebui să căutăm resursele și instrumentele pentru a ne întoarce la o lume în care valorile umanului să conteze.
