Istoric ieșean, despre primele mari reforme ale educației. De la Spiru Haret la „doctorul cărămidă”

Până la momentul unirii, rangul social era mai important decât știința de carte

Primul moment fondator în crearea și reformarea învățământului din România a venit la scurt timp după unirea din 1859, când în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a încercat impunerea unui sistem național cu învățământ obligatoriu.

Istoricul ieșean ne arată că în secolul al XVIII-lea nu exista o societate meritocratică în principatele românești care să pună știința de carte deasupra rangului social. Din acest motiv, știința de carte și cultura în general nu erau mize ale ascensiunii sociale, iar educația nu era un scop în sine al indivizilor. Inițiativele de creare a unui sistem educațional sunt mai curând abordări punctuale, adesea cu un fundament religios, și departe de ideea învățământului public așa cum este el perceput astăzi.

Acest lucru s-a schimbat în secolul al XIX-lea în Moldova și Muntenia atunci când cele două principate au intrat într-un circuit al modernității întârziate, iar pentru elite ideea de învățământ începea să aibă o funcționalitate clară. Practic, învățământul în România de astăzi a început să fie dezvoltat la nivel organizat pentru că statul avea nevoie de cadre pregătite în noile administrații, care nu aveau o resursă umană adecvată, și pentru că se urmărea o aliniere la ceea ce elitele românești vedeau că se întâmplă în Occident.

„Am făcut România, acum trebuie să îi facem pe români”

„Era o chestiune de recunoaștere: dacă vrei să fii recunoscut de cineva, ai nevoie de instituții similare pentru a exista un limbaj comun și pentru a funcționa la același nivel. Dar de la început e important să înțelegem că învățământul avea un rol esențial nu în formarea individului, ci perspectiva este a statului, a elitelor care încep în prima jumătate a secolului al XIX-lea să conceapă ideea de învățământ național”, a explicat conf.dr. Ovidiu Buruiană.

Este momentul națiunilor, al comunităților care trebuiau să înlocuiască alte forme de solidaritate medievală. Cum a spus Camillo di Cavour, care a unificat Italia: „am făcut Italia, acum trebuie să îi facem pe italieni”. - Ovidiu Buruiană, conferențiar doctor

Foto: Ovidiu Buruiană

Prima Lege a Educației din istoria României a fost aproape imposibil de aplicat

Pe acest concept al școlii care formează ideea de națiune și a identității naționale apare unirea din 1859 și între reformele noului domnitor Alexandru Ioan Cuza apare prima lege a învățământului din România - Legea instrucțiunii publice din 1864. Istoricul ieșean explică faptul că legea este importantă în sine, dar aplicabilitatea ei era în cel mai bun caz discutabilă. A unificat învățământul din cele două principate, oferea cadrul în care să se desfășoare acest proces de educație, stabilește statutul cadrelor didactice și cel mai cunoscut aspect: impune învățământ primar, de patru clase, obligatoriu și gratuit.

„Ceea ce nu se spune în general este că această Lege a instrucțiunii publice nu a fost aplicabilă în mare măsură. Este mai degrabă un deziderat, mai curând un semn al nevoii de modernitate decât o lege care să se aplice. Ca să fi făcut un învățământ primar de masă, gratuit, lipseau mai multe lucruri: statul nu punea la dispoziție nici profesori, nici clădiri și nici resurse financiare”, menționează conf. dr. Ovidiu Buruiană.

Amenzi pentru fiii de țărani care nu mergeau la școală

Era o reformă făcută fără o bază concretă și care se adresa unei societăți în mare măsură sărace, rurale și care era foarte rezistentă la schimbare. Șocul a fost atât de mare, explică istoricul, încât școala a ajuns să fie o traumă pentru țărani și copiii lor, fiindcă nimeni nu înțelegea de ce au nevoie copiii de carte.

Statul a impus în 1859 acest învățământ obligatoriu dublat de amenzi pentru cei care nu respectau prevederile legii, în contextul în care nu exista infrastructura necesară, nu doar la nivelul clădirilor, ci și la nivelul resursei umane. La momentul unirii și formării statului român exista o singură școală normală, cea de la Iași, care ar fi trebuit să pregătească învățători pentru toată țara.

„Avem un deficit enorm de învățători, iar acesta se va perpetua inclusiv în perioada interbelică. Așa se face că în 1913, când avem un recensământ, în România – Muntenia și Moldova – doar 40% din populație era alfabetizată. Și când spunem asta să nu vă închipuiți că acei oameni citeau sau scriau în mod direct. Recensământul pleca de la ideea că erai alfabetizat dacă erai capabil să te semnezi. Vorbim despre lucruri luate într-un sens foarte larg: dacă aveai capacitatea de a-ți desena numele era adesea o dovadă că știi să scrii și să citești”, a completat istoricul.

Foto: Miniștrii Instrucțiunii Publice Spiru Haret și Constantin Angelescu

După 40 de ani de învățământ obligatoriu, la școală erau 40% dintre copii

În acest context al respingerii necesității învățământului de către populație și a lipsei infrastructurii apare Spiru Haret în 1897 ca ministru al Instrucțiunii Publice. Reformarea sistemului educațional din România intră în a doua fază.

El este văzut ca unul dintre părinții învățământului din România fiindcă a creat primele legi și a dat primele direcții de dezvoltare, care s-au păstrat zeci de ani, până în perioada interbelică. Într-un raport adresat regelui Carol în 1903, Spiru Haret arată o înfrângere a conceptului de învățământ obligatoriu impus din 1864: după aproape 40 de ani în care copiii trebuiau să urmeze patru clase, altfel părinții erau amendați, din 800.000 care aveau vârsta necesară pentru a fi la școală doar 330.000 frecventau în mod curent cursurile.

Spiru Haret este cel care pune bazele învățământului secundar modern, spune Ovidiu Buruiană. Ministrul Instrucțiunii Publice își dă seama că învățământul secundar nu ajută statul în forma în care existase până atunci, așa că stabilește ca el să aibă 8 ani și două cicluri, inferior – gimnaziu – și superior – liceu –, iar pe acesta din urmă îl împarte în trei categorii: clasic, real și modern. Forma este similară cu cea de astăzi: liceul clasic este umanist, real vizează științele exacte, iar modern este un amestec între cele două.

Învățământul începe cu formarea profesorilor

Spiru Haret dă și o lege a învățământului profesional, încearcă să impună încă de la 1899 școli profesionale în statul românesc. Însă acesta se luptă foarte mult să dezvolte seminariile pedagogice pentru a crește numărului de învățători. În viziunea lui Spiru Haret, învățătorul primește responsabilități foarte mari.

„Învățătorul și, secundar, preotul, trebuiau să fie interfață între stat și sat. În sensul curentelor ideologice ale momentului, semănătorismul sau poporanismul, satul era spațiul rezistenței la modernizare, el scăpa controlului de stat în mare măsură și trebuia scos din această înapoiere prin intermediul acestei armate de învățători și de preoți”, explică istoricul.

„Astfel învățătorul devine element esențial al satului, nu era doar acel individ care stătea câteva ore la școală, ci trebuia să se implice în viața satului în mod permanent, să organizeze cursuri pentru adulți, cercuri culturale, să ofere anumite cunoștințe despre munca pământului, despre cultură în general, să vorbească la evenimente, să organizeze șezători etc.”, continuă profesorul.

Ministrul care a eliminat bacalaureatul

Spiru Haret pornea de la ideea că țăranul trebuia să fie transformat în cetățean, trebuia să fie implicat activ în viața țării, să răspundă anumitor necesități.

Ca o altă măsură majoră de reformă, acesta consideră că învățământul secundar este prea elitist și a hotărât eliminarea bacalaureatului ca formă de evaluare – măsură care rămâne în vigoare mai bine de două decenii, până în 1925.

Ovidiu Buruiană explică faptul că în perioada lui Spiru Haret are loc și o împărțire a responsabilităților, care a supraviețuit până în ziua de astăzi. Cum statul nu avea destul resurse pentru a susține un învățământ public funcțional, iar clasele erau organizate mai ales în școli particulare, clădiri închiriate pe bani mulți, Spiru Haret cere implicarea comunității: statul se va ocupa de salarizarea profesorilor și a învățătorilor, dar comunitatea locală trebuia să creeze școlile.

România la 1919 era doar un proiect de țară, dar învățământul era prioritar

Toate reformele educaționale s-au oprit până la finalul Primului Război Mondial, când lucrurile au arătat extrem de diferit și, din multe perspective, crearea învățământului de stat în nou formata Românie întregită a trebuit să fie regândit ca proces. Ovidiu Buruiană explică faptul că, de multe ori, nu avem o reprezentare corectă a felului în care arăta România la 1919, în primul an de după unificare.

„Noi vorbim despre unire și considerăm că unirea politică este suficientă pentru a ne raporta la unitatea spațiului românesc, dar el este un spațiu profund diferit. Unirea cu regiunile Bucovina, Transilvania, Basarabia face ca România întregită să cunoască mai multe societăți, toate foarte diferite: nu avem aceeași unitate de măsură, nu avem aceeași monedă, chiar doi ani au circulat mai multe însemne monetare. Cu atât mai mult diferă sistemul de învățământ – sunt diferențe uriașe, inclusiv în ceea ce privește alfabetizarea, inclusiv în ceea ce înseamnă români și cetățeni români la momentul respectiv”, a spus conf.dr. Ovidiu Buruiană.

Zonele cu cea mai mare alfabetizare

În fața unei o crize sociale și culturale profunde, elitele și-au pus problema redefinirii naționale. În contextul în care, la 1929, România avea 29% din populație alcătuită din minorități, care aveau și un nivel de instruire mai ridicat. Existau diferențe mari și la nivel de alfabetizare: în Moldova și Muntenia procentul era de circa 40%, dar în Banat era de 72%, iar în județe precum Brașovul era de 84%.

„Elitele Vechiului Regat încearcă să facă din țăran un aliat – este chemat să se educe în noua lui calitate de cetățean, de posesor de pământ. Să își părăsească mediul rural, să devină prin școală un cetățean, să se implice în ceea ce se numește gestionarea afacerilor publice. Dar ca și în perioada anterioară, ceea ce a lipsit a fost o comunicarea suficientă și eficientă – asta este o mare problemă a elitelor. Vorbim de un învățământ care este văzut ca o impunere pentru lumea rurală”, amintește istoricul.

„Evident că statul român a dorit un control al învățământului, era o problemă de supraviețuire, fiindcă în 1918 România a primit un dar aproape nesperat, dar pe care putea să îl piardă oricând, iar atunci ideea fundamentală a fost de românizare, control și unificare.”

Ministrul Constantin Angelescu a demarat un program național de construire de școli

Acțiunea de reformare a învățământului a impus și măsuri dure: au fost înființate școli chiar și în regiunile unde românii nu reprezentau majoritatea, au fost românizate unele școli confesionale, în special în Transilvania, a fost mărit numărul de învățători.

Constantin Angelescu, din cadrul Partidului Național Liberal, devine ministru al Instrucțiunii Publice și de numele său se leagă acest proces de reformare interbelică a învățământului din România întregită. Ovidiu Buruiană explică faptul că ministrului i se spunea „doctorul cărămidă” și pentru că a insistat crearea construcțiilor școlare în cât mai multe zone: a pus la dispoziție, prin experții de la minister, schițe pentru mai multe tipuri de școli pentru ca ele să fie făcute cât mai repede. De aceea, explică Ovidiu Buruiană, există și această uniformitate a felului în care arată multe școli din mediul rural.

Învățătorii care acceptau să meargă în zone unde românii nu erau majoritari, mai ales la granița de Vest sau în Cadrilater, primeau un salariu mărit cu 50% și teren dublu, într-o încercare a statului de accelerare a românizării sau de revenire la românism a locuitorilor zonelor respective.

Dar Constantin Angelescu rămâne în memoria colectivă ca fiind cel care a dat primele legi ale învățământului în România întregită: în 1924 legea învățământului primar și normal primar. Aceasta stabilește că învățământul de patru clase rămâne gratuit și obligatoriu, este unitar, unificându-se programa la nivelul întregii țări, dar introduce și un concept nou.

„Se încearcă o școlarizare de lungă durată pentru că cei care, după terminarea celor patru clase, nu urmau o formă de învățământ secundar erau obligați să mai facă un fel de învățământ practic, legat de școală, care dura încă trei ani. Practic, era un învățământ obligatoriu de măcar șapte ani, chiar și pentru cei care nu voiau să meargă în învățământul secundar. Această lege vorbește și despre obligativitatea alfabetizării: toți cei care până la 18 ani nu au făcut școala primară trebuiau să facă un fel de cursuri serale pentru adulți, cu scopul alfabetizării masive”, a subliniat Ovidiu Buruiană.

Acum 100 de ani, în România exista o lege pentru „homeschooling”

În iulie 1925 se dă legea învățământului privat, care specifică faptul că astfel de inițiative nu puteau exista la nivel de învățământ superior, programa la școlile private urmând a fi controlată de minister, iar examenele finale de absolvire se dădeau în școlile publice de stat, contra unei taxe. Această lege stabilea însă o formă de învățământ pe care statul român nu a reușit să o reglementeze în cei 33 de ani de la revoluție: învățământul acasă, în familie, „homeschoolingul”, care devenea legal și acceptat în România interbelică.

Învățământul primar, de patru clase, era gratuit, dar învățământul secundar avea costuri ce trebuiau acoperite de către familie. De aceea statul, interesat să aibă cât mai multe cadre, mai ales învățători formați la școlile normale, au început să ofere burse de școlarizare gratuită pe parcursul întregului ciclu de învățământ secundar.

Conf. dr. Ovidiu Buruiană spune că apare și obligativitatea ca măcar 10 ani de la absolvire beneficiarii să lucreze în învățământ, altfel trebuia restituită integral toată suma.

La 1925, dezbaterile pentru legile educației erau reale, nu formale

Se reintroduce bacalaureatul la 1925, ca formă de uniformizare și de echivalare a diplomelor. Dar la nivelul perioadei interbelice, istoricul ieșean spune că bacalaureatul era cu adevărat un examen-fanion.

„Era un examen de maturitate, foarte dificil, avem tot felul de mărturii în sensul acesta. Se susținea în anumite centre, comisia era obligatoriu condusă de un universitar care trebuia să vadă, evident, cu ajutorul profesorilor din învățământul secundar, nivelul de cunoaștere”, a spus istoricul.

Ca o paralelă la prezent, legile educației ale guvernelor din care a făcut parte și Angelescu au fost dezbătute în mod real: în corpuri profesionale, congrese ale învățătorilor, ale profesorilor din învățământ secundar. Au fost dezbătute în reviste de învățământ, iar ministerul avea o structură de dialog între profesorii din mediu universitar și secundar.

„Dezbaterea legii era o realitate, se prelungește foarte mult în ziare: poate era doar o mască a timpului, dar sunt angajați foarte mulți intelectuali în procesul de consultare și e un angajament deplin, nu formal, în analizarea legii. Iar legea are o foarte serioasă expunere de motive în care se explica de ce este nevoie de lege, care sunt principiile și elementele de comparație cu legislațiile școlare din alte țări”, a completat acesta.

Legea în sine a fost o reacție venită din mediul profesorilor, spune istoricul ieșean, dar Angelescu a încercat o reformă care nu a fost pe placul tuturor. A transformat liceul într-o structură unitară, învățământ de 7 ani, nu opt ca până atunci, iar ciclul superior – liceul – pierdea un an, argumentul fiind de a furniza cât mai rapid cadre pregătite statului. În aceeași lege fetele și băieții – care învățau în școli diferite – au început să învețe aceleași lucruri, cu programe unificate. Unificarea celor trei variante ale liceului: modern, clasic și real, a fost anulată deja la nivelul anului 1931.

În perioada interbelică, învățământul secundar, de școli generale și liceu, era foarte diversificat, nefiind doar teoretic și tehnic. Erau școlile normale, pedagogice, seminariile teologice, școli agricole, licee militare, școli comerciale, dar și industriale, care erau pe modelul celor profesionale de astăzi: de arte și meserii sau ucenici. „Scopul final era să fie un învățământ cât mai practic, cu o finalitate cât mai utilă”, spune istoricul.