De obicei aveau loc sâmbăta sau duminica, pentru a oferi o șansă cât mai mică de existență a pretextelor prin care părinții puteau să lipsească. Începeau printr-un zumzet prietenos al salutărilor politicoase și al pupăturilor cordiale pe obraz, iar apoi continuau prin strigarea catalogului. Îmi amintesc una dintre aceste ședințe pentru sentimentul puternic de „nelalocul lui” pe care mi l-a dat. La propriu. Sala noastră de clasă era evident prea mică pentru atât de mulți oameni mari, șirurile de bănci arătau nenatural de mici încercând să cuprindă corpurile lor de adulți, gecile de piele neagră sau maro înlocuind în mod tragic și sumbru toate mix-urile de nuanțe și pattern-uri cu care era obișnuită clasa în zilele normale – zilele în care era a noastră și atât.
Ședințele cu părinții aveau posibilitatea să evidențieze punctele de tensiune din grup și să permită manifestarea conștientă sau inconștientă a rapoartelor de putere dintre părinți și profesori, sau dintre diferitele grupuri de părinți. Aducând în același spațiu perspective, experiențe diferite, ședințele cu părinții oferă posibilitatea etalării unei palete vaste de reacții și personalități (categoriile ilustrate mai jos nu doresc a fi o generalizare, reprezentând conturarea unor trăsături de personalitate pe baza suprapunerii propriei experiențe cu relatările personale ale unor părinți și cadre didactice):
Șefa clasei nu are nevoie să fie vocală pentru a-și face simțită prezența, deși nu ratează nicio ocazie. Este oracolul care pare să dețină toate informațiile neoficiale despre alți părinți, despre ce se discută în cancelarie, despre unde ar trebui să îți înscrii copilul sau ce profesor ar trebui schimbat. Pentru mine, este imaginea acelui părinte care rimează cu termenul „protocol”, mereu dispus să se sacrifice pentru mai-binele comun, chiar și atunci când nu i se cere acest lucru. În grădiniță sau școala generală, o vedeam în mama care ajuta la organizarea serbărilor, care strângea părinții după ședințele cu părinții într-un colț ca să le reamintească de apropierea perioadei 1/8 martie, care venea cu noi în excursii pentru a ne supraveghea și care avea mereu în echipă vreo două-trei mame recrutate cu care se consulta atunci când cumpăra perdelele pentru sala de clasă și fața de masă pentru catedră.
Părintele cuminte. Oricât de diferit ar fi de „șefa clasei”, e conștient că existența acesteia o/îl scapă de niște griji în plus. Este părintele cu o opinie articulată, care preferă totuși să evite certurile și conflictele deschise, asumându-și responsabilități și preluând inițiativa doar unde e nevoie și unde simte că merită să dedice energie. Este mereu prezent la ședințele cu părinții sau oricând este nevoie de el, deși preferă oricând discuțiile unu-la-unu cu dirigintele/profesorii, fiind interesat în mare parte doar de evoluția propriului copil și de problemele la nivel de colectiv, nu și de tensiunile izolate din grup.
Părintele conflictual oferă, de obicei, punctul culminant al oricărei ședințe cu părinții - mereu pus în gardă, fiind pregătit să ofere replică oricărei critici venite de la profesor/învățător sau de la ceilalți părinți. Tonul folosit devine ridicat și totul este chestionat – feedback-ul oferit copilului, deciziile profesorilor, deciziile luate la nivel de grup de părinți, nesfiindu-se să atace deschis alte persoane, inclusiv copiii. Reacțiile pot fi citite în stânjeneala celor din jur, atmosfera devenind vizibil incomodă și încărcată, pe de altă parte fiind posibil ca genul acesta de manifestări să pregătească terenul pentru articularea unor opinii asemănătoare ale unor părinți care aveau nevoie doar de puțină încurajare.
Mai mult sau mai puțin la fel de conflictual este expertul în parenting și în educație, un comportament de care cadrele din învățământ par a se lovi din ce în ce mai des, pe fondul unei lipse de încredere a părintelui în sistemul de învățământ. Astfel, încercând să evite situațiile prin care el a trecut ca elev sau evenimentele frecvente despre care aude constant în presă sau de la cunoscuți, simte nevoia de a deține controlul, limitând puterea educatorului/învățătorului de a lua decizii. Diversele strategii/filosofii de parenting cu care rezonează îi oferă rețeta/iluzia unei educații pe care ar trebui să o primească propriul copil și nu se sfiește să le-o impună cadrelor didactice, fiindu-i ușor să găsească vinovați pentru orice nu intră în paradigma lui, dar de prea puține ori fiind deschis să își asume o parte din posibila vină.
Părintele absent din peisajul ședințelor cu părinții sau al oricărui alt context care ar permite posibilitatea de dialog cu școala; cel la care mesajele învățătorului/dirigintelui nu par a ajunge niciodată, punând copilul în rolul mesagerului contestabil și cadrul didactic în postura de a-și asuma pe deplin rezolvarea diverselor situații în care este implicat copilul, sau să renunțe la a mai încerca. De multe ori, comportamentul coincide cu existența unor situații dramatice în viața personală, fapt acceptat în mod tacit ca subiect tabu de către colectivul de părinți, alteori lipsa unor motive fiind blamată.
Bunica/bunicul. În multe dintre orașele mici sau satele din România, este un chip ușor recognoscibil în cazul ședințelor, printre alți bunici așezați în rândurile de bănci. Ședințele sunt mai rare, iar energia din sală pare de multe ori resemnată. Reacțiile primite de omul de la catedră sunt mai blânde, sau poate mai pasive și îngreunate de alte griji, fiind lipsite de energia de a se implica activ în ce ar presupune o comunitate care să susțină și să interacționeze cu sistemul de educație. Pentru ea/el, bunicul din bancă, este parte din datoria de a fi mesagerul părinților plecați la muncă în străinătate, o datorie pe care nu ar blama-o niciodată, însă, venind din cea mai sinceră dorință de a ajuta așa cum și cât mai poate.
În urma ședinței cu părinții, fiecare părinte părăsește sala de clasă cu propria lui variantă de adevăr, cu noi subiecte de blamat, resemnare sau detașare. Indiferent de spectrul larg de perspective și opinii, puțini realizează, însă, că la baza reacțiilor lor stă aceeași intenție și credință că fiecare face ce simte, a învățat sau crede că este mai bine pentru el și pentru copilul lui.
