În 2013, Cristina Oțel și-a făcut cadou de Moș Nicolae un blog care-i poartă numele pentru că dorea să învețe mai multe despre branding personal. Deși la început voia să țină articolele care vizau zonele de parenting și de dezvoltare personală într-un echilibru, a înțeles rapid că nu va reuși niciodată să facă asta. Abia când a stat acasă cu al doilea copil a început să se concentreze mai mult pe zona de „părințeală”, așa cum îi spune, și să realizeze că singura cale prin care se putea conecta cu cititorii ei era prin povestirea experiențelor prin care trecea.
Am înțeles că oricât de dureros ar fi, e foarte important să încerc să întorc oglinda către mine, să nu mai caut, să nu mai dau vina pe copil când nu colaborează. Să nu mai caut tot timpul vină în altă parte, ci să mă gândesc ok, ce buton mi-a apăsat? În timp blogul meu a virat, mai ales în ultimul an, mult spre partea asta de, hai să-i spunem parenting conștient. Eu mă feresc de eticheta asta de parenting, pentru că mi se pare că, cel puțin la noi, a căpătat o conotație negativă. Te-ai apucat să scrii despre parenting, dar ce, trebuie să ne creștem copiii din cărți? Dar cine ești tu să ne spui? Există foarte multe prejudecăți.
Am ajuns la nivelul în care înțeleg că prejudecățile astea n-au neapărat legătură cu mine, ci cu cel care le emite, dar, ca orice curent relativ nou, la început toată lumea e curioasă, toată lumea merge la cursuri, le seminarii, citește bloguri, cărți și la un moment dat există o saturație din asta la care se adaugă și faptul că de multe ori metodele despre care citești, ție îți dau cu virgulă. Dacă tu iei orice carte de parenting care are titlul „cum să...”, „metode ca să...”, tehnici și așa mai departe, totul este foarte mult despre instrumente și mie mi se pare că asta e ca și cum ai încerca să construiești cu materiale moderne pe o fundație care e stricată, e veche, e șubredă și de asta nu ține.
Dacă încerci să obții cooperarea copilului printr-o anumită metodă azi și îți iese, pentru că ești într-un loc bun, poate merge și mâine, poate merge și poimâine, după care te prinde pe picior greșit, ca să spun așa, și nu mai merge. Și atunci, încă mulți dintre noi, în loc să se uite ok, ce a făcut diferența între ziua de ieri și ziua de azi, în ceea ce îi privește, renunță la carte, dau vina pe autor, metoda asta nu e bună. Și atunci avem și o repulsie față de termenul ăsta de parenting.
Pentru mine ideea asta de a scrie despre a fi părinte conștient mi se pare că nu vine doar din nevoia mea, mi se pare că cel puțin în bulele în care mă învârt, sunt tot mai mulți oameni care se trezesc. Care-și dau seama că nu trebuie să facă ce au făcut părinții sau bunicii sau educatorii lor. Care nu trebuie să fie cine li s-a spus că trebuie să fie. Care nu trebuie să se încadreze în anumite șabloane care le-au fost cumva predate sau transmise din generație în generație. Am crescut în condiționare cei mai mulți dintre noi și e foarte greu să dai iubire necondiționată când nu ai primit-o
Scriu tot mai mult din zona asta, inclusiv despre zilele în care îmi dă mie cu virgulă și mi se pare că e mult mai autentic și mai valoros pentru toată lumea să spui lucrurile așa cum sunt. Am trecut din zona de sfaturi spre zona de uite, asta e experiența mea, ai trăit ceva similar? Tu cum ai fi făcut? Un fel de schimb de experiență.
[Despre asumarea răspunderii pentru orice publică, fie că este vorba de materiale scrise într-un moment de furie:] E un articol pe blogul meu are în jur de 200.000 de vizualizări și a fost scris în august 2017. Se cheamă „Te rog, nu-mi pupa copilul...”. L-am scris într-un moment în care nu eram nervoasă. Mă întrebam cum poți să pui nevoia ta de adult de a-l pupa, de a pune mâna, de a-ți satisface tu o nevoie imediată înaintea nevoilor lui de a fi sănătos, de a fi în siguranță. Sunt zeci de comentarii pe care le-am blocat și le-am șters, pentru că am fost înjurată și amenințată, inclusiv eu și copiii mei, și am păstrat doar comentariile care lăsau loc de dezbatere.
În momentul ăla eram foarte aproape de a nu mai scrie. Am avut două zile în care, când îmi vibra telefonul și vedeam că e notificare de pe Wordpress, eram foarte speriată. Cei mai mulți, dacă ar fi să grupez comentariile, mă acuzau că sunt o mamă super-protectoare și că-mi cresc copiii într-un glob de sticlă, că nu înțeleg că așa își fac ei imunitatea. Am avut intervenții din partea unor medici, am avut părinți care au povestit de boli contractate de bebelușii lor, pentru că cineva cu herpes a pupat copilul. Ce căutam eu la restaurant în primul rând cu copilul? Eram pe terasa unui restaurant, era vară, era cald și mi-am permis să ies în oraș. M-a ajutat foarte mult să înțeleg că atunci când cineva te atacă, 99% din cazuri nu e despre tine.
Acum foarte rar mai intervine cineva și n-am niciun fel de reținere în a șterge. Nu știu dacă era ultima persoană, dar printre cele mai recente comentarii era fost cineva care la un moment dat mi-a zis că poate ar fi mai bine să mă mut pe lună cu copii cu tot, ca să nu ne mai deranjeze nimeni.
Mie copiii mi apasă o grămadă de butoane. Îmi apasă cel mai des sau una dintre convingerile limitative la care lucrez acum este cea de I am not good enough. Convingere pe care o regăsesc în oricare dintre activitățile mele și scriu foarte mult despre asta pentru mine. Eu iubesc să scriu cu pixul pe hârtie și mi se pare într-un fel terapeutic și încerc să înțeleg, să separ faptele de interpretarea mea, că asta poți s-o vezi din verbele pe care tu le folosești în momentul în care scrii.
Eu cred că cel puțin în cazul meu au fost multe întâmplări aparent nesemnificative în copilărie care mi-au format un buton. Era eterna comparație, pe care părinții încă o fac azi. Aud deseori când părinții își iau copiii de la școală sau de la after că-i întreabă ce-ai făcut? cât ai luat? cât a luat X? Și acum nu vorbesc de mine, dar inclusiv în situații de, nu știu, să zicem că ai luat 10, venea întrebarea „câți alți de 10 au mai fost?” Ca și cum ar fi trebuit să fii numai tu sau doi-trei, ca să fie o realizare cu adevărat fabuloasă.
Acum că Alex e în clasa I și am luat contact și cu părinții, nu doar cu părinții de la el din clasă, am descoperit că sunt foarte mulți care încă cer teme suplimentare. Pe mine m-a uimit foarte tare o mămică la ziua porților deschise, când ne-am dus să vedem școala. Ne adunaserăm cu o învățătoare în clasă și eram în punctul ăla în care ea a întrebat ce avea de întrebat, era cam liniște și a intrat o mamă care fusese în altă clasă înainte și prima ei întrebare, așa, foarte hotărâtă a fost „nu vă supărați, cerc de matematică aveți?”
Și toată lumea s-a întors spre ea. Mai sunt părinți care vor să-și înscrie copiii la toate concursurile când tot mai mulți oameni spun că această competiție individuală nu le aduce niciun beneficiu în școala primară.
Eu cred că sistemul nostru de învățământ este foarte bolnav. Mi se pare, având conexiuni în zona asta a învățământului, foarte grav să iei un examen de titularizare cu note de 5 și 6. Eu cred că foarte mulți dintre învățători nu fac asta pentru că asta este vocația lor, nu știu de ce fac asta. Nu e nici cea mai bănoasă meserie, sincer. Cred că trebuie să ai o chemare pentru asta și cred că trebuie ca tu să fii foarte ok cu tine ca să poți să creezi acel mediu empatic în care să-l vezi pe fiecare copil pentru ce este, să-l încurajezi.
Cred că o componentă mare sunt și părinții. Și eu cred că nimeni nu face asta cu rea-voință și cred că și noi am fost crescuți cu cele mai bune intenții. Atâta au știut părinții noștri. Nici n-aveau atâta surse de informare, nu se încuraja neapărat ieșitul ăsta din linie, să faci tu lucrurile altfel. Și cred că schimbarea vine, dar se face treptat și cu efort susținut și cred că trebuie să fii in it for the long run.
Imagini din arhiva personală.
