Ana Durac, 45 de ani, abia apucă să intre în clasa cu lambriuri maro și perdele transparente, că cei aproximativ 20 de elevi de-a patra o întreabă în cor: „Dăm test?!”. E o femeie de statură medie, cu păr roșcat care-i coboară mai jos de umeri și o privire pătrunzătoare, care urmărește atent din fața clasei reacțiile copiilor. Stă între rândul de la geam și cel de la mijloc, în timp ce le răspunde că „nu” și, printre țipetele lor de bucurie, le spune că vor face o recapitulare cu materia pe care au parcurs-o înainte de vacanță, pentru că e prima oră pe care o are cu ei în semestrul al doilea. În general, Durac se bazează pe teste în evaluarea elevilor, pentru că baremul clar lasă rareori loc de contestații și pentru că în timpul ascultării orale e un risc mai mare ca elevul să perceapă că a primit o notă mai mică sau mai mare decât cea pe care o merită. Iar atunci când propria fiică i-a fost elevă, punctajul calculat la sutime a ajutat-o să stea departe de acuzațiile de subiectivitate.
Durac știa că îi va fi profesoară de engleză fiicei sale, Andreea, 23 de ani, când fata a intrat în 2010 la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” din Băilești, unde Durac predă și acum. Dar nu au discutat despre asta înainte de începutul școlii. Iar Andreea a aflat cum vor decurge orele de engleză în același timp cu restul colegilor de la clasa de filologie, la prima oră de engleză din clasa a noua. Băilești e o localitate cu aproape 17.000 de locuitori, aflată la un drum de o oră de Craiova. Are două licee, însă doar unul teoretic – cel la care predă Durac și unde a învățat Andreea. Liceul „Mihai Viteazul” e chiar în centrul orașului, lângă o biserică și parc. Așa că alegerea locului la care urma să învețe Andreea a fost la îndemână. Durac și fiica ei au locuit împreună în Băilești de când Andreea avea cinci ani și părinții au divorțat, până când fata a plecat la București la facultate. Andreea a terminat specializarea publicitate la Facultatea de Jurnalism a Universității București și este designer grafic. Ajunge rar acasă, să-și viziteze mama, dar Durac mai vine din când în când în capitală să-și vadă fiica.
În timpul exercițiilor de la lecțiile „Present Simple” și „Present Continuous” pe care le recapitulează la clasa a patra, copiii se lovesc de cuvinte necunoscute sau pe care le pot pronunța cu greu. Când aude pronunții greșite, scrie cuvintele pe tablă și rostește corect alături de ei – pronunță clar și răspicat verbul „talk”, cu accent britanic, unde litera „l” nu se aude și „a” este înlocuit cu „o”. Apoi îi lasă pe elevi să pronunțe singuri forma „talking” a aceluiași cuvânt. Exclamă un „you’re killing me” – „mă ucideți” –, când aude după explicații câte un sunet greșit venit din bănci. Dar are o răbdare pe care și Andreea a remarcat-o în vremea în care îi era profesoară. Duce degetele către cuvintele de pe tablă despre care vorbește și în majoritatea timpului își plimbă mâinile prin aer când oferă explicații. Dacă vede că unul dintre elevi nu este atent, îl pune să răspundă la exerciții și îi lasă timp să-și dea seama ce parte de pe foaia din față trebuie să citească. Din când în când, mai revine la elevul din penultima bancă de la mijloc, care are tot timpul mâna ridicată să răspundă. Zumzetul continuu de la clasa a patra e întrerupt de întrebarea unei fete din prima bancă, ce poartă pe cap o bentiță cu urechi de pisică: „Dacă avem cuvântul «write», ce se întâmplă cu litera «e» la forma de continuous?”. Durac rostește un „Bravo, Antonia”, în timp ce se îndreaptă la tablă, unde scrie cu marker negru cuvintele „write” și „writing” și explică regula după care este compusă cea de-a două formă. Adaugă că „și întrebările sunt utile” înainte să meargă mai departe cu exercițiile. Durac îi încurajează să răspundă și să nu le fie teamă de greșeală, pentru că scopul e să progreseze zi de zi, nu să ofere mereu răspunsuri corecte.
La fel ca la restul materiilor care i-au plăcut, Andreea a povestește că a învățat tot timpul de plăcere la engleză. Avea note mari și participa la concursuri și olimpiade, pentru care nu făcea însă niciodată pregătire specială cu mama ei. Asta a ajutat-o și să stea departe în majoritatea timpului de remarci răutăcioase legate de faptul că mama îi e profesoară, chiar dacă a mai auzit zvonuri despre unii colegi care o acuzau că-i „pârăște” când mai fac prostii. I-a spus „mami” lui Durac chiar și când erau la ore. Pentru că i-a plăcut mult materia, Andreea era mereu cu mâna în aer la ora mamei, gata să răspundă la întrebări. Durac nu o numea foarte des să răspundă și nici nu o lăuda atunci când știa răspunsurile. Îi răspundea cu același „bravo” pe care îl adresa și celorlalți elevi, dar fără încurajări în plus. Dar Andreea știa că așa e personalitatea mamei ei și a învățat să citească aprecierea în mici semne de încredere pe care Durac i le arăta în relația dintre ele: ca atunci când o lăsa să o ajute să corecteze lucrări la clasele mai mici, unde materia nu i-ar fi pus probleme Andreei. Atunci, fata se simțea apreciată.
Dacă ar putea da timpul înapoi, Durac ar face lucrurile altfel, cu lecțiile pe care le-a învățat cât i-a fost profesoară Andreei. Până să o aibă pe ea ca elevă, recunoaște că era mai rece. „Cu toți elevii.” Acum încearcă să le ofere un sprijin moral mai mare – încurajări simple, prin care le arată progresele pe care le au de la săptămână la săptămână. „Îi laud. Atunci nu făceam asta și este o greșeală.” Chiar dacă Andreea ridica mâna să răspundă la ore, Durac spune că „nu poți să pui să răspundă un singur elev. Poate dacă ar fi fost alt profesor, ar fi solicitat-o mai mult, că nouă ne place când un elev ridică mâna și răspunde des”. Chiar dacă fiecare are un teacher’s pet – acel elev preferat care e tot timpul activ la ore și gata să răspundă la orice întrebare a profesorului – , este datoria profesorilor să fie cât de poate de obiectivi, „pentru că ceilalți suferă. Trebuie să căutăm să ne controlăm și să îi tratăm pe toți egal, ca să se simtă încurajați în permanență”. Atunci când sunt elevi foarte buni și activi la ore, trebuie să reziste tentației de a le acorda doar lor atenție, pentru ca ceilalți să nu fie descurajați.
Andreea își amintește că mama ei se concentra mult pe crearea unui mediu în care elevii să se simtă siguri și în care să nu le fie teamă de greșeli. De exemplu, îi certa pe colegii ei când râdeau de răspunsurile greșite sau pronunția stâlcită a unui alt copil din clasă. Pentru Durac, scopul e ca elevii să plece din clasă cu mai multe cunoștințe decât aveau atunci când a început ora. La clasa de azi a întâlnit copii foarte speriați că vor primi note mici. „Le-am zis «lăsați-le încolo de note, dacă vă ceartă vreun părinte vreodată pentru o notă, spuneți-le să mă sune pe mine».” Și povestește că și-a scris pe tablă numărul de telefon, pe care elevii l-au copiat pe caiete.
Când se trăgea linie la finalul anului școlar, Andreea era una dintre cele mai bune eleve din clasă, dar nu avea cea mai mare medie. Spune că învăța la materiile care-i plăceau și încerca să le ocolească, pe cât posibil, pe cele care nu-i erau pe plac. Dar mama ei nu-și amintește să fi avut plângeri de la colegii de cancelarie. „Nu-i plăcea să tocească, dar spunea cu cuvintele ei, ceea ce pe mine mă bucură.” Iar Andreea s-a simțit în siguranță să știe că mama ei nu punea presiunea notelor și că înțelegea valoarea lucrurilor cu care rămânea după ore. Și a înțeles cu ce presiune venea rolul de părinte-profesor pentru mama ei și diferența dintre responsabilitatea de profesor și cea de părinte. Că scopul profesorului e să-l învețe pe copil o materie, în timp ce părintele trebuie să-și învețe copilul să fie o persoană bună. Iar provocările sunt diferite. Ca atunci când Durac și-a întrebat fata: „De ce nu poți fi ca Iulia?”. Andreea își amintește că a fost singură dată a fost comparată cineva, fata unor prieteni de familie, care a avut tot timpul medii mari. „Pentru că nu sunt Iulia”, i-a răspuns, iar episoade asemănătoare nu s-au mai repetat. Durac nu-și mai amintește întâmplarea, dar recunoaște că fata ei a avut dreptate: „În fiecare zi să încerc să fiu o variantă mai bună a mea, asta ar trebui să fie mentalitatea”. Pe măsură ce trece timpul, Durac încă învață să fie cea mai bună variantă a ei la clasă. Și susține examen de titularizare anual, pentru „adevărata valoare se vede la examen, nu în hârtii, în dosare”.
„Citiți propoziția până la punct”, le spune Durac elevilor pe finalul orei, apoi le pune întrebări și îi roagă să vină cu răspunsuri complete.
„Are you feeling hungry?” (Vă este foame?)
„Yes, we are!” (Da, ne este!)
„Are you enjoying this class?” (Vă distrați la ora asta?)
„No, we aren’t!” (Nu, nu o facem!)
Când hohotele de râs de după ultima întrebare se opresc și se sună de ieșire, negocierea privind testul se reia. Din fața clasei, Durac încearcă să evite răspunsul clar despre ziua în care le va da lucrare de control. Din bănci, elevii fac zarvă și explică de ce vor să știe o dată exactă: să poată ști când e nevoie să recapituleze toată materia, nu să facă asta pentru fiecare oră. Durac și clasa stabilesc de comun acord: elevii vor da test săptămâna viitoare.
Fotografie din arhiva personală, ilustrată de Oana Barbonie.
