Primul cadru: În cameră se văd siluetele a două fete. Pe un perete este un poster imens cu Eminescu. Se trece pe lângă el reacționându-se cu reverie, indiferență, curiozitate. Camera de filmat se îndreaptă către cea de-a două tipă. Stă pe jos, deschide fermoarul unei serviete negre unde adaugă cu multă grijă un articol. Îl împăturește. Nu este un secret că îl adoră pe jucătorul stelist Lăcătuș. Abia după ce Steaua va câștiga Cupa Campionilor Europeni va avea și ea un mare poster de pus pe pereți, cu întreaga echipă!
Al doilea cadru: Este vară. Chiar și dacă adolescentele ar fi trimise într-o tabără, aia ține doar două săptămâni și apoi ce faci cu tot timpul liber rămas? La TV nu e nimic. În orașul tău de provincie turiștii vin, dar trupele de artiști sunt și ele în vacanță, e pustiu cultural. Puștoaicei îi vine o idee. „Am să citesc de data asta de la început și până la sfârșit Luceafărul”. Nu e la ore, nu e stresată că știu eu va face o greșeală, nu este în competiție cu nimeni. Și începe să citească și descoperă că îi și place „Luceafărul”, o face să uite de ceasul care e în sufragerie și care are prostul obicei să ticăie un pic prea tare. Sufrageria este însă locul ales și ceasul ăsta fără maniere se va dizolva magic cumva, ea nu știe exact cum sau de ce, poate că „o oră de iubire” cere liniște absolută. În sufragerie este o oglindă în care puștoaica își poate vedea doar bustul. Dacă s-ar cocoța pe canapea, și-ar vedea restul corpului. Este mai bine totuși să recite „Luceafărul” văzându-și capul, decât invers. Pentru că citind poemul de atâtea ori, nici nu și-a dat seama când l-a memorat. Îl știe pe dinafară. Nu conștientizase asta. A memora era ceva impus la școală, dar acum i s-a întâmplat un fenomen unic, bucuria o inundă. Rămâne însă în sufragerie. Nu se duce nici la mama, nici la tata, nici la bunica, nici la sora mai mare, nici la posterul cu Eminescu din cameră să anunțe triumfător cum știe toată poezia fără să se încurce. Cum o știe pe de rost! Nu s-a oprit încă la nuanțe. Nici măcar n-a izbit-o că pe muritoare o cheamă ca și pe ea.
Al treilea cadru: Și-a îngropat mama de câteva zile. Școala a mers înainte. Nimic nu s-a oprit. La radio s-a anunțat ora exactă urmată de știri, da, viața categoric a continuat. Adolescenta este în ultimul an de liceu. Vine bacu’, vine examenul de admitere la facultate, vine desprinderea de orașul de provincie. Viața merge categoric mai departe. Liceul ei, nu, clasa ei, dintre toate cele 8 secții de clase a XII-a este singura aleasă din tot județul ca să participe la un fel de evaluare inedită la ce au învățat liceenii, evaluare înainte de cea națională de la bacalaureat. Nimeni nu știe de ce clasa lor a fost aleasă, nimeni nu știe care este cu adevărat scopul acestei evaluări, cert este că ea și colegii ei vor fi în competiție cu alți liceeni din câteva județe, nici măcar toată țara. Și deși predomină confuzia, ziua examinării la română și la matematică a fost deja aleasă.
Adolescenta este înapoi în banca ei alături de colega ei, blajina L. Profesorul de română, dl. C., vine și le zice subiectul sigilat din plic. „Floare albastră”, poezia care era atunci în manualul de limba și literatură română din anul terminal. Ei nu i-a plăcut niciodată să tocească, dar a făcut-o pentru că altfel ar fi avut numai note de trecere. Acum nu scrie din ce i s-o fi zis la oră, scrie din dor și durere. Poezia îi vibrează altfel. Este posibil ca poezia asta să fi fost scrisă doar pentru ea. Eminescu, nemuritorul, este lângă Cătălina: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră/Floare-albastră! floare-albastră!.../Totuși este trist în lume!” Examinarea la română se termină, ea ajunge acasă. Patul mamei este gol. Mama ei nu mai este. Se duce în camera ei, dă la maxim volumul, iar îi cântă Freddie „Show must go on,” ultimul vers al lui Eminescu intră când într-o polemică, când într-o perfectă consonanță cu primul vers al cântecului, „Empty spaces, what are we living for?” și apoi vine un val imens, „The show must go on/The show must go on, yeah/Inside my heart is breaking”. Iar s-a făcut, cum îi place să spună, video-clip în camera ei de la câte țigări Assos a fumat. Iar a uitat să deschidă geamul. Nimeni n-o va certa pentru asta. Fumul se va duce pe hol. Viața va fi metaforic ca acel fum și ea se va ridica de pe jos și va duce la școală.
Domnul profesor de română le zice că au venit notele înapoi. Și vorbește și vorbește. Ea merge la școală, dar să îi dăm acestei adolescente dreptul la a fi și a nu fi exact în clasă. Totul s-a năruit, dar i s-a zis să continue viața. E bine când corpul face chestii mecanice. Este uimitor! Deodată domnul profesor îi strigă numele. Ea se ridică. El o felicită. „Ai fost singura dintre toți liceeni testați pe țară care a luat nota maximă. M-ai făcut foarte mândru”. Ea este uluită. Ce s-a întâmplat??? Nu știe ce a scris, nu mai are acces la răspunsul ei, dar versurile rămân și se izbesc de toți pereții ei interni până când cade – ah, figurativ vorbind. Tipa asta nu cade-cade… Nu o învață nimeni cum să medieze durerea decât (sporadic) Eminescu, „Totuși este trist în lume! ”
Al patrulea cadru: Este față în față cu domnul profesor de la Facultate. I-a picat la examen să vorbească despre poezia „De ce nu-mi vii?” și tot ce știe despre poezie este ce a învățat-o sora ei mai mare care a pus-o să repete titlul ei până când… Femeia tânără îi zice profesorului că ea nu mai aude aceleași cuvinte, aceleași mesaje, de ce tu nu mai vii, ci de ce nu învii. „Spune mai multe”, o îndeamnă profesorul. Nu are la vârsta asta curajul să îi zică, „Dom’ profesor, ia ziceți după mine, De ce nu-mi vii de mai multe ori, dar vă rog, accelerați felul în care ziceți asta. Ce se aude de fapt?” Și atunci ar fi fost momentul mult așteptat de ea ca titlul să se schimbe, ca realitatea ei să se rescrie. Ea aude ce aude sora ei mai mare, „de ce nu învii” și domnul îi dă notă mare, pe ea o bucură că a lăsat-o să zică ceva care nu fusese prezentat la oră fără a-i admite sursa traumei, zâmbetul i se lipește de față.
Iese de la examen radiind. Pe străzile din București tot traficul s-a dus: „Căci tu înseninezi mereu/Viaţa sufletului meu,/Mai mândră decât orice stea,/Iubita mea, iubita mea!” Brusc se trezește că zice: „Eminescule, tu ai cunoscut-o pe mama mea?” Nu vrea niciun răspuns.
Al cincilea cadru: I s-a dat să predea un curs despre Romantism studenților americani. Puștoaica de odinioară este acum profesoară. Între timp și-a cristalizat măcar o preferință, îl adoră pe Nichita de ani de zile, Eminescu a fost o fază, o etapă, bașca, a fost prea mult iubit de sora ei mai mare, de profesorul ei de limba română etc. De regulă în familii cu copii de același sex există atât rivalități cât și simpatii, cel mic vrea și nu vrea să fie ca cel mare, iar tipa asta, căreia i s-a zis de prea multe ori că este încăpățânată patologic, care a citit poeziile lui Eminescu și Stănescu în diaspora departe de limba maternă, a decis: Nichita! Nichita! Numai că Nichita a învățat-o să nu îl uite pe Eminescu: „Tu n-ai murit/ pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale”. La ora de curs am ales să le predau studenților americani poezia care mie îmi place cel mai mult: „Glossă” și care este într-adevăr genială. Construcția poeziei, temele, mesajele, totul este extraordindar! Sunt departe de țară, recităm poezia în engleză, dar voi veți auzi în filmul ăsta scris de mine doar limba română pentru că așa poate veți înțelege dorul de casă al unei tipe care îl decupa pe Lăcătuș, pardon, orice scria presa despre fotbalist și care a ajuns în America să le zică studenților despre Eminescu la un curs care până la ea a fost un clișeu cu texte din autorii romantici de care a auzit doar a parte a lumii (Coleridge, Shelley, Dickinson, Keats, Byron etc). Numai că ea vrea să îl adauge pe Eminescu și știe și de ce: „Privitor ca la teatru/Tu în lume să te-nchipui:/Joace unul şi pe patru,/Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/Şi de plânge, de se ceartă,/Tu în colţ petreci în tine/Şi-nţelegi din a lor artă/Ce e rău şi ce e bine”.
De nenumărate ori a trebuit să trăiesc exact ca în primul vers al acestei strofe: să mă uit la lume ca jucându-și și jucându-mi un rol, care nicidecum nu va fi fix, care mă va reda unor emoții pe care le pot anticipa, care mă va goli de tot de mine, care mă va umple, dar niciodată la loc cum am fost.
Al șaselea cadru: Sunt înapoi în țară. Sunt mamă. Ajungem la Iași. Mergem în Copou. Teiul lui Eminescu are cârje. Teiul lui este desigur bătrân. A trecut prin veri toride și ierni năpraznice. Pe lângă el au trecut oameni repeziți, îngândurați, adolescenți îndrăgostiți, femei pline de ele în maternitate, bărbați negocind suferințe, bătrâni care își așteptau moartea și iată-mă și pe mine aici, într-un pelerinaj al identității naționale! Fac poză, zâmbesc, plec. În America, când am zile grele, când nimic nu are sens, câteodată mă întorc la Eminescu. Nu este primul sau singurul pe care îl chem la ședințele de terapie. Păi, da, țin ședințe cu mine însămi în care fac rolul celei care recită din Eminescu, Stănescu, Sorescu, Arghezi, Blandiana, Blaga, Gyr, Naum și alții: „Ca să pot muri liniştit, pe mine/Mie redă-mă!” Le zic lor și mie asta. Până nu pot face pace cu mine însămi, nu pot să ajung la mine pe deplin. Asta este o certitudine. Trăită de multe ori!
Al șaptelea cadru: Ziua Culturii Naționale se apropie iarăși. Facebook reia discuțiile despre xenofobul și rasistul Eminescu. Se dau citate din poezii scrise de el, articole, cât și din criticii lui. La americani am învățat să discern între om și operă. Dar liniile nu sunt mereu distincte, pe om nu îl poți mereu și obiectiv sustrage operei. Unde este contextul în care a trăit omul?! „Știi că Martin Luther King jr. era violent și misogin?” mi s-a zis odată. Dar el a avut un vis, un vis vital, un vis ca o gură de aer. Nu îl va șterge nimeni pe Martin Luther King jr. din istoria Statelor Unite oricât de multe documente vor scoate la lumină „demonii” cu care se confrunta, terapia la care nu avea acces, ura socială a vremurilor, rasismul internalizat, presiunea la care era supus, dorința de a-i uni pe oameni să se desprindă de dezbinările interne/externe. Născut pe 15 ianuarie 1929, la 79 de ani distanță de Eminescu, în Statele Unite este sărbătoare federală din noiembrie 1983 când Reagan o declara oficial. Ziua Culturii Naționale își începea parcursul oficial în 2010 când Băsescu era președinte. Despre al doilea nu pot zice decât ce s-a scris în presă și recicla automat. Dar despre primul pot scrie un alt scurt-metraj.
„Cine a făcut sau face mai mult rău unei nații?” se auzi o voce plecată de acasă.
Filmul se termină aici. Arhivarea continuă:
„Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?” (Nichita)
[Figura 3 – arhiva personală, Teiul lui Eminescu în 2013]
