Pe toată casa scării miroase a ceapă prăjită și se aude vocea vecinei care vorbește la telefon și aceasta pentru că, pentru a-și aerisi apartamentul, a deschis larg ușa de la intrare.
Miros puternic de fum de țigară de la parter până la etajul al patrulea. Scrumul din fața ușii vecinului de la trei îți confirmă bănuiala: s-a reapucat de fumat. Și fiindcă în casă nu se fumează, iar pe balcon, fiindcă e frig, nu poate sta, a ieșit să fumeze pe casa scării. Și îți amintești de mucurile pe care le vezi aruncate pe scările pe care le urci când mergi la amica ta din blocul de peste drum și te întrebi cât va mai dura până când cineva va confunda casa scării cu o mare scrumieră.
Nu avem o cultură a respectului pentru spațiul comun (sau pentru bunul comun), pe care îl percepem adesea ca neaparținând nimănui și tocmai de aceea este siluit sistematic: olfactiv, auditiv și vizual. Aspectul acestui spațiu comun, fie el casa scării sau strada, parcul municipal sau plaja, reflectă gradul nostru de respect societal, nivelul de asumare a apartenenței la o comunitate, primitivismul atitudinal.
Copiii văd, copiii fac.
În școală aproape toate spațiile sunt comune: sala de clasă, coridorul, băile, sala de sport, laboratorul, curtea. Privind cum arată la finalul orelor, îți poți da seama de modelul comportamental al elevilor care beneficiază de ele. Sulul de hârtie igienică aruncat în toaletă pentru a o înfunda, capacul rupt al toaletei, dâra de urină de lângă aceasta sau urmele de încălțăminte pe vasul ceramic, bucăți de hârtie verde, resturi a ceea ce a fost un prosop de hârtie gofrată, aruncate pe tavanul sau pe pereții grupului sanitar, robinetul de la chiuveta din baie sau capul de termostat al caloriferului deșurubat (sau făcut dispărut), cablurile USB, USB-C, HDMI rupte sau volatilizate, băncile desenate cu markere permanente sau cu vopsea acrilică (uneori cu mesaje sau desene obscene), scaunele rupte, pereții care arată ca după un bombardament cu cotoare de mere, guma de mestecat lipită pe unde se poate, scrijeliturile de pe pereți, resturile alimentare din bancă sau de pe parchet, recipientele goale ascunse în spatele dulapului sau abandonate lângă coșul de gunoi din curtea școlii, ambalajele diverse aruncate pe terenul de sport. Ușa toaletei lovită cu piciorul până la distrugere de puștoaica din clasa a VI-a, penarul colegului de clasă aruncat de pe fereastră, în stradă, de către elevul dintr-a VII-a, coaja de banană aruncată în capul unui trecător de cei din clasa a IX-a.
Respectul față de instituție, oricare ar fi ea, este zero. Poate este o tară moștenită din anii „de tristă amintire”, ai ceaușismului, când, totul fiind bun comun, nemaiexistând proprietate, indiferența și disprețul față de orice deveniseră naturale. Și se perpetuează devenind un model.
În acest tablou al neglijării și distrugerilor din spațiul comun, o realitate dureroasă se conturează, obligându-ne să ne întrebăm cum să limităm sau să stopăm degradarea constantă a mediului nostru. De la mirosurile neplăcute ale gunoaielor la semnele evidente de vandalizare din școală, aceste imagini reprezintă nu doar o oglindă a realităților noastre cotidiene, ci și un apel, poate, la acțiune.
Fenomenul „copiii văd, copiii fac” devine tot mai evident pe măsură ce spațiul comun devine un teren de joacă pentru comportamentele indisciplinate. Oare văd acasă? Văd la vecinii lor? Fac la fel și în casa lor? Sau doar li se inoculează, subtil, sentimentul de dispreț față de școală, față de mediul comunitar? În școală, instituție menită să educe și să modeleze viitorul, aceste manifestări de dispreț nu fac decât să submineze fundamentul pe care este construită societatea.
Ne-am adus aminte, într-un fel, de personajul Sid Phillips din filmul „Toy Story”. Sid reprezintă un exemplu pentru comportamentele distructive. Sid este un copil cu o lipsă de respect evidentă față de bunurile comune și, în special, față de jucării. El le distruge, dar le reasamblează în mod ciudat, pentru propriul său amuzament. Această atitudine insensibilă și lipsa de empatie față de sentimentele jucăriilor ilustrează modul în care comportamentul agresiv și invaziv poate avea consecințe negative asupra altor ființe, chiar dacă acestea sunt doar jucării animate. Sid Phillips din „Toy Story” aduce în discuție nu doar distrugerea fizică a obiectelor, ci și impactul emoțional și psihologic asupra celor afectați. Sid reprezintă un avertisment că atitudinea distructivă poate avea consecințe pe termen lung și că este important să cultivăm un mediu de respect și responsabilitate, atât în rândul copiilor, cât și al adulților. Sid Phillips suferă o transformare în finalul filmului. Învață o lecție importantă despre empatie, respect și înțelegere față de lumea jucăriilor, iar această schimbare în comportamentul lui reprezintă o parte semnificativă a mesajului moral al filmului „Toy Story”.
Lumea noastră și a școlii nu este una a jucăriilor, este una reală. Iar în ea, în loc să încurajăm o cultură a respectului și a responsabilității, asistăm uneori la un ciclu de distrugere și indiferență. O astfel de lipsă de respect nu face decât să amplifice sentimentul că spațiul comun nu merită efortul de a-l menține sau de a-l îmbunătăți. Este o spirală descendentă în care neglijența generează mai multă neglijență.
Care să fie, totuși, rădăcinile acestei probleme sociale? Este vorba despre educație, despre lipsa de conștientizare a comunității sau despre condițiile socioeconomice precare care alimentează această atitudine?
Reflecția asupra acestor comportamente distructive ar trebui să ne mobilizeze în direcția schimbării. Începând de la familie până la ora de dirigenție, trecând prin mediile publice educaționale nonformale. Ar trebui să investim eforturi mai mari în construirea unei culturi a respectului și a responsabilității, astfel încât spațiul comun să nu mai fie perceput ca o victimă sigură a neglijenței, ci ca un loc în care fiecare individ contribuie la prosperitatea colectivă. Abia atunci ne va păsa, cu adevărat, de noi înșine, când vom ști să ne pese de ceilalți și de ceea ce avem în comun cu ei.
Dar stați, oare doar școala ar trebui să investească efort în acest sens? Sau mai este vorba și de ceea ce se construiește timp de șase ani, înainte de înscrierea elevilor în clasa pregătitoare?
Foto: Dumitru Angelescu
Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.
