Volumul Prof de română. O altfel de antologie de texte (Casa de pariuri literare, 2018) strânge experiențele la catedră ale mai multor profesori de limba și literatura română. Aceasta este una dintre ele.
Să facem experiența completă
Uneori, când mă întreabă cineva ce lucrez, spun numai cu jumătate de gură că predau. Nu-mi vine să spun din prima că sunt profesor. De opt ani și un pic predau. Într-un sat, undeva la 40 de km de Timișoara. Acum nici nu îmi dau seama când a trecut timpul, dar, dacă ar fi să fac o listă cu toate lucrurile care m-au întristat sau m-au scârbit la sistemul de învățământ, poate că lista ar trebui să înceapă cu începutul. Cine ajunge așadar la catedră? Sau, mai bine zis, cine și la ce catedră ajunge? Pentru că de aici pornește de fapt tot acest joc în care ori ai stomac, ori stai pe margine. De la repartizările de posturi, fie ele titularizabile sau de suplinire.
Eu am dat examenul de titularizare o singură dată. Pentru mai mult nu am avut stomac. De la bun început era o listă de posturi vacante scoase de inspectorat spre ocupare. Așa că m-am documentat cu conștiinciozitate, am căutat rute de navetă, am verificat distanțe, tot tacâmul. Numai că, în momentul în care am mers la ședința publică, am constatat cu stupoare că posturile erau cu totul altele. Seara era una, dimineața – cu totul altceva. Adică dispăruseră peste noapte majoritatea posturilor sau orelor de la școlile din oraș. Pentru că luasem o notă destul de bună și, deci, am putut să aleg post printre primii, toată situația m-a luat cumva pe nepregătite. Nu apucasem încă să-mi gândesc alternativele. Așa că, atunci când mi-a venit rândul, m-am așezat și am întrebat ce posturi cu normă întreagă sunt mai aproape de Timișoara. Cu un rânjet de superioritate inspectorul s-a întors spre harta județului și a pus degetul pe Variaș. Ăsta era cel mai aproape. Atât am apucat să întreb: trece trenul pe acolo? Mi-a zis că da. Îl vrei? Îl vreau.
Așa am ajuns profă în sat. Bun, zice idealismul și naivitatea din mine, atunci măcar să facem experiența completă. Fapt pentru care m-am mutat în sat, unde am și rămas timp de doi ani. Primul an a mai fost cum a mai fost. Găsisem o bătrână care avea un apartament într-unul dintre cele trei blocuri din sat. Apă caldă nu aveam, făceam focul în cazan, dar era cât de cât bine. În al doilea an însă, nepoata femeii s-a mutat în apartament. Nu-i nimic, îmi zice directorul, ți-am găsit unde să stai. E un om care are casă pe principală, daʼ nu stă în ea. Te întâlnești cu el în piață, vă înțelegeți. Omul vindea lubeniță în Piața 700. Dacă vrei, vii cu mine să încarc duba și îți arăt casa. Zis și făcut. Am mers cu duba pe câmp, am încărcat lubenița, ne-am oprit și am văzut casa. Neavând bunici la țară, în miezul lui august, cu tot cu via din curte, în momentul respectiv mi s-a părut ceva nemaipomenit să am o casă întreagă la dispoziție. Îți place? Îmi place. Atunci îți las cheile și toporul. Să dormi cu el lângă pat că pe mine m-or călcat de trei ori hoții în ultimii doi ani.
Prima lună a fost chiar plăcut. Mă obișnuisem oarecum. Asta până într-o după-masă. Stăteam în bucătărie cu o colegă (și ea profesoară în satul alăturat) când am auzit foșnituri din punga de pâine de pe masă. Era primul șoarece pe care l-am omorât, cu chiu cu vai și cu multe țipete și ture date prin curte. Halal profesoare, de râsul vecinilor, ce mai! Sigur, în săptămânile care au urmat șoarecii s-au răspândit prin toată casa. Sau poate abia atunci au prins curaj și au început să umble după bunul lor plac. Din punctul ăsta de vedere e uimitor cu câte se poate obișnui omul. Chiar și cu șoarecii fojgăind în jur toată noaptea. Apoi a venit frigul. Am tăiat lemne, am făcut focul, dar, când au înghețat țevile de apă prin perete, s-a cam terminat. Am umblat prin sat, pe la diferite colege, ca să pot face un duș, luam apă cu bidoanele de la vecini, topeam zăpadă să-mi spăl hainele. Viață grea. Prof la sat.
Doi ani mi-au trebuit să mă lecuiesc și să-mi dau seama că e mai bine cu naveta. Mai bine înseamnă însă, în cazul ăsta, altfel de experiențe. Prin sat trece trenul. Cam două pe zi și alea vechi și vai de ele. Vara se întâmplă să mai ia foc câte un vagon supraîncălzit, după cum iarna poți să stai și 8 ore înzăpezit în mijlocul câmpului. Oamenii nici nu se mai supără. Conductorul dă în sfârșit drumul la căldură, navetiștii scot sticlele de bere și cărțile de joc. Totul e cât se poate de firesc. Nu-ți convine, ieși la ocazie. Țin minte și acum cât de rușine îmi era să fac autostopul în primii ani. Simplul gând că stai pe marginea drumului la întins mâna părea, la început, extrem de umilitor. Uneori ai noroc și prinzi ocazie până la oraș, alteori mergi din sat în sat. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă întrebe oamenii care mă luau la ocazie ce fac, ce lucrez. Și nu de puține ori am auzit replica: lasă, ține-ți banii că voi, profesorii, oricum n-aveți bani. Și era adevărat într-un fel. Sunt bune și astfel de umilințe fiindcă te păstrează cu picioarele pe pământ.
În paranteză fie spus: între timp am aflat că, în momentul în care am intrat eu în învățământ, unele posturi erau „cu dedicațieˮ, păstrate sau ascunse în încadrări, în timp ce altele se vindeau cu 200 de euro. Se poate să se fi schimbat prețurile între timp, dar practicile mă îndoiesc.
Teoria-i una, practica e cu totul altceva
Din nou, cine ajunge la catedră ca prof de română? Păi, absolvenți ai facultăților de litere. Și ce pregătire au acești absolvenți? Cel puțin pentru mine, asta a fost a doua mare problemă cu care m-am confruntat în primii ani de învățământ. Sigur că toate cursurile pe care le-am urmat la DPPD (Departamentul pentru Pregatirea Personalului Didactic - n.r.) au fost minunate în teorie, dar total rupte de realitate și fără aplicabilitate practică. În plus, predate de profesori care, în marea lor majoritate, nu au lucrat o singură zi în învățământul preuniversitar, cu atât mai mult într-o școală de sat. Din cauza asta se întâmplă să ajungi la catedră după facultate și să îți dai seama că nu știi nici măcar cum se trec absențele sau notele în catalog, cum se completează registrele matricole și alte lucruri aparent banale, dar necesare în munca unui profesor. Înveți din mers, de la unul și de la altul, asta dacă se întâmplă să ai în jurul tău oameni competenți. Dacă nu, merge și așa...
Și tot apropo de discrepanța dintre minunatele teorii pedagogice predate în facultăți (cu toate metodele lor moderne cu tot): pe mine nu m-a învățat nimeni cum să reacționez când leșină de foame un copil lângă mine, nici cum să-i caut de păduchi în cap, nici cum să-i ajut atunci când sunt lăsați total singuri și de capul lor fiindcă părinții sunt plecați la muncă în străinătate. Și nu, nu pot să-i cer unui copil de 11-12 ani să dea bani pentru a cumpăra nu știu ce fel de culegeri când el lucrează cu ziua în sat și descarcă remorca de câteva tone de porumb ca să facă un ban pentru mâncare în casă. Da, prezentările PPT sau proiectele de căutare a informațiilor online dezvoltă gândirea copilului, dar sunt și câțiva care nu au, în prezent, curent, apă sau căldură în casele unde locuiesc. Sunt și copii care vin la școală pentru că e cald și pentru că primesc pachețelul de biscuiți și cutia de lapte. Atât le-aș spune acestor mari specialiști: elevii nu sunt doar elevii din marile colegii din oraș.
Inspectori și metodiști – acești semizei ai pișcoturilor
Ca-n basme, altă probă de care trebuie să treci dacă vrei să rămâi în învățământ e proba de foc a inspecțiilor pentru definitivat sau pentru diverse grade didactice. Chestie care poate fi o nouă sursă de umilințe tocmai pentru că s-a creat impresia stupidă că acești inspectori sau metodiști sunt un fel de semizei care îți pot hotărî, fără drept de apel, viitorul. Auzisem de la colegi că la astfel de inspecții oamenii se așteaptă să fie duși cu mașina, serviți cu mâncare și, în majoritatea cazurilor, să primească și câte o mică atenție, câte un mic cadou (unul pe care, eventual, și-l aleg în prealabil). M-am încăpățânat totuși să nu mă conformez acestei „tradițiiˮ și, înainte de prima inspecție de echivalare a doctoratului cu gradul întâi, mi-am anunțat toți colegii că nu intenționez să fac nici masă și nici să dau cadouri. Colegele de la sat, majoritatea sârboaice și foarte bune gospodine, au zis că așa ceva nu s-a mai văzut și nu se face.
Înainte de ziua cu pricina, doamna metodistă care trebuia să vină în inspecție a sunat. Cu foarte mare diplomație mi-a sugerat că ar trebui să o duc cu mașina, doar că, neavând așa ceva, i-am recomandat cu încredere trenul de 7 dimineața. Între timp s-a răzgândit și a venit cu mașina ei. În dimineața inspecției, când am intrat în cabinetul metodic ca să îmi las toate dosarele, mi-au dat lacrimile de ciudă. Colegele mele umpluseră masa cu tot felul de cornulețe și salate fiindcă, de, nu s-a mai văzut fără... Metodista a venit cu o oră întârziere, a asistat la fix o oră de predare și apoi s-a oprit în cabinetul metodic. Cum părea foarte absorbită de problema cornulețelor, am întrebat-o cumva cu rușine dacă mergem la oră. La care doamna mi-a răspuns că preferă să rămână să mănânce. La finalul zilei totul s-a încheiat cu bine, doamna a scris rapoarte de evaluare pentru fiecare oră și le-a notat cu calificativ maxim. Concluzia? Colegele mele sunt foarte bune gospodine. Nu vreau totuși să generalizez, fiindcă am avut ocazia să cunosc și oameni deosebiți, care nu au avut asemenea comportamente. Dar am avut și parte de momente în care mi-a venit să urlu și să mă revolt. Vorba unui inspector pe care mi-am permis să îl contrazic: și mai și comentezi?
De unde bibliotecară? Bine că avem femeie de serviciu
În condițiile astea e destul de greu să îți păstrezi orice urmă de motivație pentru ceea ce faci. E greu atunci când manualele sunt catastrofale, umplute până la refuz fie de gramatică și texte literare învechite, fie de noțiuni mult prea sofisticate pentru capacitatea de înțelegere a unui copil de 11-13 ani. E greu atunci când literatura e ascunsă total sub preș și ipotetica libertate de opțiune de care beneficiezi ca profesor e cu totul anulată de examen. Nu poți să îți permiți prea multe devieri de la programă și nici de la tiparul standard al compunerilor școlare din moment ce asta e grila prin care elevii urmează să fie evaluați. După cum nu poți spera să trezești mari pasiuni pentru lectură elevilor în contextul în care în școală nu există bani pentru cărți, iar postul de bibliotecară e blocat de ani de zile. Fiecare face ce poate. Bine că avem femeie de serviciu și că reducerea posturilor nu ne pune încă în situația de a mătura clasele.
Situația nu e deloc roz, dar, ca să închei în aceeași notă naiv-idealistă, nu cred că te faci profesor pentru bani și nici pentru statutul sau respectul demult apus, ci pentru că la un moment dat crezi că mai poți schimba ceva.
