Pe 27 octombrie 1992 viața mea începe cu un strigăt intens, de durere, al bunicii materne. Și apoi fac alt salt în timp și ajung în Statele Unite. La doctorat studiez pe o temă care în sfârșit are sens căutărilor mele și citesc intens despre pacienții cu cancer și SIDA. În brațe am un copil de câteva luni căruia îi cânt cântece de leagăn. Când mă apuc să scriu lucrarea de doctorat am cărți peste cărți de tot felul, biberoane, scutece și o mare sete de a scrie. Descopăr în literatură, arte vizuale și filme o comunitate pe care nu am avut-o când am pierdut-o pe mama. Îmi dau seama că americanilor nu le este frică de adevăr și că vor să își scrie/spună/picteze povestea începuturilor lor.
Termin lucrarea de doctorat. Copilul meu are 2 ani. Glasul lui mă alină. Când mai crește, îmi zice de bunicii lui de „angeri” și inima mea se mai subțiază un pic. Pentru că pentru mine timpul nu face ca dorul să fie mai estompat, dimpotrivă. „Time does not heal”, nu pe mine, cel puțin. Știu că dacă nu m-aș gândi la mama, aș pierde începutul meu și m-aș rătăci ireparabil.
Prima piesa pe care o scriu și cu gândul la ea și ca un gest de respect pentru corpul femeii este Mia. Nu îmi dau seama atunci, dar scriind piesa de teatru voi intra în cel mai frumos joc al vieții mele: de-a v-ați ascunselea printre stări-emoții-cuvinte-tăceri-regăsiri.
Am scris Mia în 2011. De atunci și până acum, piesei inițiale i s-au adăugat încă două astfel încât am ajuns să fiu singura autoare din lume care a terminat o trilogie a cancerului la sân. Am fost întrebată, „Și, tu cum ai trăit cancerul?” Am fost felicitată că “am învins cancerul”, așa că mereu le spun, “Eu am trăit cancerul indirect. Ce scriu este ce am văzut în adolescența mea plus nenumăratele ore de cercetare”. Am un respect desăvârșit pentru cei care își narează public durerea, dar am învățat că este la fel de necesar să le respect dreptul la intimitate celor care mi se confesează în particular, dar care nu vor să își facă publică experiența. Cred că un diagnostic este al pacientului, dar că efectele unei boli sunt ale unei familii/comunități.
Staging Breast Cancer Trilogy face parte din colecția permanentă de la Library of Congress din capitala americană, precum și din catalogul de cercetare al multor universități de renume. Mia s-a jucat la Here: Arts Center la New York în regia lui Handan Ozbilgin; Snowdrops and Chlorine s-a jucat pe platforma Zoom în timpul pandemiei din 2020 și a fost regizată de Pink (Reg) Flowers; iar Cancer, coregrafiat a avut cel mai frumos și de durată traseu, dansându-se la New York, Jersey City, București, Brașov, Baia Mare, Cluj-Napoca și a fost regizată de Cosmin Manolescu.
Trilogia este importantă pentru mine din două motive: primul, prevenția este o realitate pe care trebuie să ne-o însușim. Nu doar că trebuie să ne facem mamografia anual, dar și trebuie să învățăm cum să ne palpăm lunar. Contrar ce ar crede mulți, cele mai multe cazuri de cancer (și nu mă refer doar la cel mamar) nu sunt ereditare. A depista un cancer la timp, în faza incipientă este mai ușor de tratat. Al doilea motiv este crearea unor spații pentru conversații despre corp cât mai relaxate, educate și transparente cu putință.
Nu aș fi putut să îmi găsesc vocea și dau sens începutului meu dacă nu aș fi citit, intervievat, ascultat etc. doctori, pacienți, parteneri ai celor bolnavi, sore medicale ș.a.m.d. De la fiecare am învățat și încă învăț ceva. În SUA, anual sunt gale de strângere de fonduri pentru continuarea cercetării & a descoperirii unei soluții de a eradica această boală. Fără cercetare, fără căutări, fără dialoguri variate ne oprim și ne dăm astfel bătuți.
Eu nu îmi permit asta! În SUA, Președintele Joe Biden și soția lui au lansat „Cancer Moonshot” care are două ținte: „To prevent more than 4 million cancer deaths by 2047 and to improve the experience of people who are touched by cancer.” (n.a., „Să prevină mai mult de 4 milioane de cazuri de deces până în 2047 și să îmbunătățească experiența de viață a celor care trec prin cancer”.)
În România, Fundația Renașterea este una dintre prezențele ferme în a educa și oferi suport celor afectați de boală. Însă în România puține sunt cele care merg anual la mamografie și care descoperă cancerul când este avansat. La spectacolul „Cancer, coregrafiat” am avut-o mereu în sală pe Alina Comănescu, navigatoare de pacienți. Ea le vorbește franc, educat, deschis despre boală și prevenție. În România, puțini știu că și un bărbat poate fi diagnosticat și chiar muri de cancer mamar.
Merităm mai mult! În primul rând de la noi. După ce mama a murit, săptămâni bune, oriunde eram în casă, bucătărie, baie etc. era mereu cu mine manualul de anatomie. Îmi creasem un atașament față de cartea de la școală poate și pentru că acolo corpul era introdus ca o poveste, corpul era o schiță, corpul nu gemea și nici nu îndrăznea să se îmbolnăvească. Mai mult, în anii ’90 în România nu se vorbea despre cancer dincolo de spitale, nu existau grupuri de suport, iar eu la fel de simplu cum îi atinsesem mamei părul și îi cerusem la câteva ore înainte să moară să îmi dea un semn eram, habar n-am cum, ghidată de o forță care îmi scria doar începutul. O forță care îmi șoptea să respect acest început dur în viața mea și să mă asigur că nu îmi va fi niciodată frică nici de cancer & nici de moarte.
N.A.: Pe 5 decembrie la Arcub a avut loc o altă reprezentație a spectacolului care a călătorit prin țară și în SUA, „Cancer, coregrafiat”.
In memoriam, pentru mama,
„balanța” mea (1947-1992)
1/2
