Spre centrele de contestații se privește cu speranță în perioada examenelor, fiindcă acolo, în cadrul lor, presupusele nedreptăți pot fi îndreptate și păgubitul primește înapoi ce i s-a luat. În vocabularul celui care depune/intenționează să depună o contestație domină două verbe antitetice: a da și a primi. Oare o să mi se dea ceva în plus? Oare voi primi ceva în plus? (Verbele a lua și a scădea sunt evitate, dar totuși, trăiesc și ele pe lângă celelalte: Dacă o să mi se ia din punctaj? Dacă o să mi se scadă nota?).
Cine sunt cei care au puterea de a da sau de a lua? Evaluatorii din centrele din contestații, firește. Aleși de regulă din rândul profesorilor cu gradul didactic I, dar în situații justificate (a se citi de criză, fiindcă nu este ușor să găsești evaluatori nici pentru etapa inițială, darmite pentru contestații) pot fi evaluatori și profesorii cu gradul didactic II sau definitiv, aceștia sunt oamenii zilei. Nu sunt nici mai buni, nici mai slabi decât cei din etapa anterioară. Unii acceptă să facă parte din această comisie din neputința de a-și refuza inspectorul de specialitate, alții fiindcă nu au fost numiți în comisia de evaluare și au acum această ocazie, alții fiindcă li se impune. Unii sunt profesori de liceu, alții de gimnaziu. Unii nu au evaluat niciodată la vreun examen național și nu au parcurs vreun program de formare care să urmărească dezvoltarea competențelor de evaluator. Toți știu însă că sunt învestiți cu încredere de către cei care au semnat contestația.
Spuneam că evaluatorii din centrele de contestații nu sunt nici mai buni, nici mai slabi decât cei a căror notă este contestată. Și atunci ce ne face să credem că nota pe care o acordă reflectă adevăratul nivel de competență al elevului (sau chiar al profesorului, în cazul examenelor de titularizare sau de definitivare în învățământ)? Nimic. Nu contează acum decât să ni se dea, să primim. Să ni se alimenteze speranța. Să ni se confirme că am avut dreptate (o dreptate relativă, în fond). Evident, există erori în evaluarea inițială (demonstrate de atâtea ori, iar despre cauzele care le generează am vorbit acum două săptămâni) și atunci solicitarea reevaluării lucrării este justificată.
Vă propunem să ne oprim asupra a două categorii de situații cu care ne-am întâlnit de-a lungul ultimilor ani.
Lucrarea supraevaluată
T. a obținut 9,30 la evaluarea de la finalul clasei a VIII-a, deși se aștepta la 9,60. Sutimile acelea contau pentru admiterea în liceu. În urma contestației a obținut 8,20. Lacrimi, regrete, frustrări. Dacă nu ar fi făcut contestație era mai bine. Trebuia să se mulțumească cu 9,30... Dar dacă evaluatorii din centrul de contestație au greșit? Cine îi garantează că a doua notă reflectă realitatea? Nimeni. Alea iacta est.
Mai este însă o altă fațetă a supraevaluării. Ați trăit cu siguranță surpriza de a constata că elevul pe care timp de patru ani l-ați evaluat în mod sistematic cu 6 și 7 a obținut peste 9 la un examen oarecare. Este momentul în care ajungi te îndoiești de propriile competențe de a aprecia nivelul elevului și te întrebi ce va crede acesta despre sine, despre tine: că a fost nedreptățit în liceu, mințit, subevaluat? Că profesorul lui de la clasă este un incompetent? Sigur, sunt elevi care recunosc că nota primită la evaluarea inițială este mult peste ceea ce știu ei că au scris și îmi amintesc acum de E., care se autoevaluase după susținerea unei probe din cadrul examenului de bacalaureat cu 7,50 – 8 și obținuse 9,80. Șoc în rândul colegilor săi, șoc în rândul profesorilor. Surprins de „performanță”, E. declarase că este cu siguranță o eroare, că nu avea cum să ia atât, abia ce începuse elaborarea eseului, nici măcar nu se încadrase în numărul minim de cuvinte. „E o greșeală”, a mărturisit. „Dar nu aș fi un mare fraier să fac acum contestație? Să solicit reevaluarea lucrării fiindcă nota este prea mare?” E o întrebare bună, nu? E dilema aceea pe care o au unii atunci când găsesc pe stradă un portofel cu mulți bani și se întreabă ce să facă: să-l ducă la poliție sau să și-l însușească. Unii optează pentru prima variantă, alții pentru a doua. Dar dacă în cazul acesta este evident că decizia legală și morală este să predai obiectul găsit autorităților, atunci când vine vorba de note lucrurile stau pe dos. Chiar așa, voi, dacă ați fi în situația aceasta de a fi siguri că ați fost supraevaluați, ce ați face?
Lucrarea subevaluată
Multe sunt de discutat pe această temă: dacă subevaluarea este reală sau nu, dacă profesorii din prima comisie au aplicat cu obiectivitate baremul, dacă au calculat corect totalul, dacă s-a evaluat cu adevărat „la două mâini”. Mai este vorba despre neîncredere, despre nemulțumire, despre frustrare. Despre malpraxis (la fel ca în cazul lucrărilor subevaluate).
Cazul M. O elevă de 9,50 – 10. La simulare obținuse 9,85. La examen, a lucrat mult mai bine. „Ar trebui să iau măcar cât am obținut la simulare”. În momentul publicării rezultatelor a încremenit. În dreptul ei era trecută nota 8,30. „Fac contestație. Nu am ce să pierd.” Evaluatorii din centrul de contestații au considerat că este o lucrare de 10. Și 10 a fost.
Cazul F. A obținut la o probă a examenului de bacalaureat 7. Nu era tocmai ce sperase. Se autoevaluase de obicei realist și acum considera că ar fi putut obține 8. După reevaluare a primit 9,30. (Gândiți-vă că ar fi un participant la concursul de titularizare și că nota obținută i-a permis să aibă, în noul an școlar, un loc de muncă).
Cazul T. 4,20, deși se aștepta la 6. Ar fi fericit să primească acum și 5, ca să fie declarat promovat. În urma contestației a obținut 6,40. Și a obținut diploma de bacalaureat.
Cazul A. A obținut 8.60 în condițiile în care colegii lui cu care se pregătise au luat note peste 9,50, iar din discuțiile lor post examen a reieșit că nu a răspuns greșit la vreo cerință. Mai mult, luase 9 inclusiv colega lui care nu prea acordase atenție examenului sau materiei respective. Obține 9,80 după contestație.
Și cazurile pot continua. Dar poate că decât să aducem mai multe exemple ar trebui să tragem cu ochiul la ceea ce se întâmplă în centrul de contestații. La ce anume poate genera aceste situații.
Unii profesori știu că se așteaptă de la ei să „urce” nota. Și evaluează cu lejeritate, aplicând păguboasa strategie „a puncta în favoarea elevului”. Păguboasă fiindcă este interpretată ca trecere cu vederea a erorilor, când, în fond, „în favoarea elevului” ar fi ca acesta să știe care este cu adevărat nivelul lui de pregătire. Așa se justifică uneori cazurile în care notele cresc după contestații. Și arătăm cu degetul spre cei din centrul de evaluare (degetul nostru dezaprobator nu se prea îndreaptă spre cei din centrele de contestații), deși nu vom ști niciodată care este adevărul, cine a evaluat corect. Nici noi, nici elevul.
Conform metodologiei de organizare a examenului de bacalaureat, „după terminarea revaluării și deschiderea lucrărilor, președintele comisiei de contestații analizează notele acordate după reevaluare, în comparație cu cele acordate inițial. În situația în care se constată diferențe de notare mai mari de 1,50 puncte, în plus sau în minus, între notele de la evaluarea inițială și cele de la contestații, președintele comisiei de contestații decide reevaluarea lucrărilor respective de către o a treia comisie, formată din alți profesori cu experiență decât cei care au evaluat inițial lucrările în centrul de contestații.” Nota finală se obține prin calcularea mediei din cele două note centrale (se elimină dintre cele patru note valorile extreme).
Lucrarea 123 a fost evaluată inițial cu 8,15, medie a notelor acordate de cei doi evaluatori: 7,90 și 8,40. În urma reevaluării, lucrarea primește 9,70 (ambii evaluatori acordând același punctaj). Președintele constată că diferența dintre evaluarea inițială și reevaluare este de 1,55 puncte și aplică prevederile metodologiei, iar a treia comisie apreciază că lucrarea este de 8,30 (un evaluator acordă 8,10, al doilea 8,50). Nota finală se calculează ca medie dintre 8,10 și 8,40. (A se observa că patru dintre cei șase evaluatori evaluează lucrarea cu note apropiate.) Dacă a doua comisie ar fi dat 9,60, elevul ar fi primit această notă (fiindcă nu a existat o diferență de peste 1,5 puncte între nota inițială și cea din centrul de contestații), care nu reflecta (poate) realitatea. Dar care este realitatea nu vom ști niciodată.
Lucrarea 124 a fost evaluată inițial cu 7,20. Un evaluator a apreciat lucrarea cu 6,60, celălalt cu 7,60, iar diferența de un punct este acceptabilă. În centrul de contestații, lucrarea este evaluată cu 8,20 (medie între 7,80 și 8,60). Dacă analizăm puțin notele, constatăm că au existat doi evaluatori (unul din centrul de evaluare, celălalt din centrul de contestații) ale căror note au fost asemănătoare (7,60, respectiv 7,70). Acesta să fi fost nivelul real al lucrării? Nu vom ști niciodată.
Lucrarea 125 a avut o situație mai aparte. În centrul de evaluare a fost supusă reevaluării, fiindcă între primii evaluatori diferența a fost de peste un punct (8 și 9,10), iar a doua comisie a evaluat-o cu 9,00, respectiv 9,20, prin urmare elevul a obținut 9,05. În urma contestației, nota a fost 8,50 (medie dintre un 8,40 și un 8,60). Cine a avut dreptate? Care a fost valoarea reală a lucrării? Care este adevăratul nivel al elevului? Nu vom ști niciodată.
De ce vă spunem toate acestea?
Poate pentru că e o loterie (încă) evaluarea, pentru că nici nota de la evaluare, nici nota de la contestație nu sunt cu certitudine cele care ar reflecta exact nivelul de competență. Sigur, o doză de relativitate e normală, sunt discipline, cum este limba și literatura română, unde o marjă de 20 – 30 de sutimi poate fi justificată, dar dincolo de această marjă, nota corectă a cui este? A primului evaluator sau a ultimului, din a treia comisie, de la contestații? În niciun caz nu e corect să credem că evaluatorii de la contestații sunt mai competenți. De aceea, o notă acordată de aceștia, nu ar trebui să ducă automat la sancționarea evaluatorilor din prima comisie. În loteria aceasta a notării, lozul câștigător stă sub semnul norocului, câtă vreme încă nu avem siguranța unui corp profesionist de evaluatori, care să acopere cu responsabilitate întreaga arie a examenelor. Nu dăm cu bota, nu acuzăm. Dar aici e încă de lucrat, trebuie căutate încă soluții de optimizare. Și nu neapărat prin examene grilă, ci prin profesionalizarea acestei îndeletniciri de evaluator.
Ce bine potrivește aici și acum replica finală a lui Hamlet!
Restu-i tăcere.
Foto: Dumitru Angelescu
