Sunteți profesor la Filosofie în Cluj, un domeniu mai puțin popular printre tinerii de vârsta mea. Este actuală Filosofia în secolul digitalului și al inteligenței artificiale?
Aș spune chiar că niciodată filosofia nu a fost mai actuală ca azi, chiar dacă admitem că putem face această afirmație în orice epocă. Iar nevoia filosofiei pentru societate vine tocmai din viteza și complexitatea schimbărilor, care ne lasă foarte puțin timp să înțelegem încotro ne îndreptăm și ce se întâmplă cu noi.
Nu e mai puțin adevărat că s-a umplut spațiul public de fel și fel de pretendenți la Adevăr și Sens, religioși și pseudo-religioși, dezvoltatori personali și făcători de miracole, cu toții oferind rețete de succes și de adaptare la această lume.
Și, după cifrele de afaceri, unora chiar le merge bine în această (im)postură de furnizori de sens pentru viața noastră. De aceea, soarta Filosofiei e cât se poate de ingrată azi: pe de o parte, se află sub presiunea ocupațională și a imperativelor de rentabilitate (la ce-ți folosește filosofia? Cât câștigi ca filosof?).
Pe de altă parte, în chiar teritoriul său tradițional, se vede contestată de noile tehnologii ale împlinirii în șapte pași, ale fericirii în cinci etape și ale adevărului prin tot felul de terapii și exerciții oferite contracost de traineri de ocazie. Și din cele două confruntări nu iese prea bine, din păcate, pentru că nu are resursele comunicaționale de partea ei, dar și pentru că nu știe să-și facă simțită nevoia.
Mai sunt interesați tinerii să o studieze? Cum ar trebui să fie stimulați să participe la învățarea unor domenii mai puțin populare?
Mai concret: da, mai sunt tineri care vin la Filosofie și îi admir mereu pe acești curajoși. Cei mai mulți cred că vin pentru că au avut întâlniri esențiale în liceu sau pe când făceau alte studii: întâlniri cu profesori generoși în gândire sau cu cărți extraordinare.
Tristețea mare provine din aceea că studiul filosofiei a fost dramatic redus în școli și licee, iar foarte mulți tineri nu au pur și simplu unde să se întâlnească cu ea. Probabil dacă am avea tradiția sau forța învățământului din țările occidentale am ști să prețuim gândirea liberă și critică, autonomia persoanei și respectul pentru capacitatea de discernământ a fiecăruia, valori pe care le promovează filosofia.
Dar cum nu avem această tradiție, am transformat Filosofia într-o Cenușăreasă a studiilor liceale, într-o rudă săracă și tolerată pe lângă discipline mai bănoase și mai „atractive”.
În ce fel pot fi atrași tinerii spre asemenea discipline ingrate? Cultivând tot mai mult formele alternative de educație, de informare și de cunoaștere, promovând suporturile multimedia, introducând întrebările filosofice și dezbaterile generate de ele în spațiul public, pe rețelele de socializare, antrenând copiii și adolescenții în exerciții de filosofie aplicată, așa cum o face colega mea de la Cluj, Mihaela Frunză, cu sesiunile de filosofie pentru copii, sau cum o fac colegii din București și Timișoara cu întâlnirile de filosofie practică. Sau, așa cum o face Dana Jalobeanu cu excelenta emisiune „Filosofie la căderea întunericului”.
„Rămâne și pentru mine o mirare continuă atracția tot mai mare a tinerilor pentru Studiile de securitate”
În această filosofie, observăm că mai puțini tineri sunt atrași de domenii precum Filosofie sau Istorie decât de studiul unor discipline precum Științe politice sau Studii de securitate. Ce ne spune acest lucru despre societatea noastră? Sunt anumite semnale la care ar trebui să fim atenți?
Mărturisesc că rămâne și pentru mine o mirare continuă atracția tot mai mare a tinerilor pentru Studiile de securitate. Despre Științele politice nu aș ști ce să spun, probabil că mulți tineri visează să devină dacă nu direct oameni politici, atunci măcar funcționari în instituțiile europene și internaționale, ceea ce nu e rău, de altfel. Cred că e nevoie de mulți tineri bine pregătiți pentru a compensa deficitul de prezență a României în aceste instituții.
Pe de altă parte însă, cum spuneam, încerc să înțeleg fenomenul Studiilor de securitate și fac eforturi să nu-l leg, pe cât posibil, nici de prezența tot mai marcată a structurilor de intelligence în viața publică ori a ofițerilor acestor structuri printre membrii corpului academic, nici de fascinația pe care filmele cu spioni o pot avea în rândul tinerilor care visează să rezolve cele mai complicate comploturi internaționale.
Dar aș spune doar atât, într-un plan mai larg: că dacă anii 1990-2000 au fost anii descoperirii libertății și drepturilor omului, anii din urmă sunt anii replierii pe valorile securității, ca un fel de contrabalansare la entuziasmul democratic ce a urmat căderii comunismului.
Azi, „drepturile omului”, „egalitatea” și „libertatea” par mult mai puțin atractive decât „securitate”, „amenințare”, „risc”, și tot acest limbaj care arată mult mai bine în discursurile structurilor de forță decât în cele ale unor universitari preocupați de tainele cunoașterii universale sau ale cercetării științifice.
Nu-mi dau seama dacă acestea sunt semnale suficient de puternice încât să extragem niște judecăți categorice; dar, în același registru ipotetic, mi-aș exprima neliniștea în privința nu a lărgirii sferei cunoașterii prin includerea studiilor de securitate printre celelalte studii universitare, pentru că, în fond, orice extindere a orizontului cunoașterii noastre e folositoare. Ci în privința dimensiunii instituționale și a relațiilor de putere care se rescriu odată cu ponderea tot mai importantă a acestor studii în curricula universitară. Căci universitatea trebuie să rămână, în mod ideal și la nivelul principiilor sale fundamentale, un spațiu al libertății și al autonomiei, ferit cât se poate de ingerințe politice sau de amestecul diferitelor structuri de putere din societate, de condiționări politice, ideologice sau de orice alt fel de condiționări care pot aduce atingere actului academic.
Ce conține bagajul cultural pe care orice tânăr ar trebui să îl dețină după finalizarea învățământului obligatoriu?
Nu cred că există o rețetă unică pentru acest bagaj; de fapt, rețeta lui ar trebui să fie cuprinsă în viziunea pe care o societate o are despre școală și despre rolul ei social. Nu sunt foarte sigur că în acest moment știm, ca societate, din ce anume ar trebui să se compună acest bagaj: ezităm incoerent între cunoștințele tradiționale din disciplinele clasice și informațiile recente predate sub presiunea transformărilor lumii în care trăim.
Dar dacă e vorba doar de bagajul cultural (să spunem, o clipă, fără „competențe” și „abilități”, așa cum savant sună ele în științele educației), cred că el ar trebui să permită fiecărui tânăr care termină învățământul obligatoriu să aibă o înțelegere minimală, clară și critică a lumii în care trăiește.
Să poată să situeze deopotrivă marile evenimente în istorie, să aibă o hartă mentală a lumii, să poată identifica reperele majore ale culturii naționale și internaționale, să înțeleagă științific lumea fizică, chimică, biologică sau astronomică, să aibă o minimă sensibilitate față de creația culturală și artistică. Și, față de tot ce se întâmplă în jurul lui, grație acestui bagaj, să fie capabil să dezvolte o atitudine liberă și critică față de evenimentele din jur, structuri de rezistență împotriva manipulării, discernământ pentru a deosebi între informația științifică și cea complotistă, între informațiile corecte și fake news.
Pare mult ca program, dar e totuși un minimum cultural grație căruia școala trebuie să fie capabilă să pregătească, prin educație și cultură, în primul rând cetățeni informați și liberi, oameni cu sete de cunoaștere și cu aptitudini civice de a trăi în comun, nu pretinse genii angrenate în tot felul de competiții absurde, ale căror consecințe le vedem uneori până și pe șoselele din România.
Un succes răsunător în rândul tinerilor l-a avut partidul extremist AUR. Potrivit datelor analizate de CURS - Avangarde, profilul alegătorului AUR se încadrează în categoria 18-30 de ani. Este acest aspect simptomatic unui sistem educațional falimentar? Cum ar trebui sistemul educațional să contribuie la sensibilizarea tinerilor împotriva extremismului și a discursului radical? Ce rol are educația informală?
Aș începe prin a amenda afirmația dumneavoastră privind „succesul răsunător” al partidului extremist AUR la ultimele alegeri: el nu este „răsunător” decât pentru media avidă de senzații tari. Mi se pare mai degrabă un succes relativ surprinzător, și spun „relativ”, pentru că surpriza nu e totală dacă reușim să înțelegem, măcar retrospectiv, contextul în care a fost obținut scorul mare în alegeri.
Dincolo de toate celelalte împrejurări de care am tot auzit vorbindu-se în ultimele luni, da, votul tinerilor pentru AUR poate fi citit și ca unul din efectele posibile ale falimentului educației. Un efect pe care îl putem înțelege cel puțin în această cheie: școala românească a produs în ultimele decenii mase importante de indivizi lipsiți de simțul critic, de structuri de rezistență la manipulare, foarte vulnerabili, chiar avizi de fake-news, de pseudo-știință, de tot felul de spiritualisme de supermarket.
Aceștia sunt masa de manevră a propagandelor populiste, adăugându-se generațiilor în vârstă, care nu fuseseră nici ele educate în spiritul distanței critice față de discursurile politico-mediatice. Este o generație în general lipsită de convingeri ideologice, expusă la tentațiile răspunsurilor gata făcute ale extremismului și radicalismului, prea puțin avidă de a-și evalua realist neajunsurile și de a se angaja în noi eforturi de învățare. Căci rezistența la manipulare se exersează în primul rând prin cultivarea reflexului de a se informa, de a nu lua de bun orice se spune în grupurile de Facebook sau la televizor. Ori tocmai aici mi se pare că putem vorbi de un eșec al școlii: anume că a scos pe „piața vieții” oameni nepregătiți să înfrunte provocările societății digitale, care, deși au toate aptitudinile tehnice pentru a utiliza suporturile digitale (telefoane, ceasuri inteligente, computere), nu dispun de înzestrarea intelectuală care să nu-i facă dependenți de și vulnerabili la potențialul uriaș de falsificare a realității pe care o induce economia digitală.
Sunteți și autorul unui volum dedicat educației civice pentru tineri. Societatea civilă a protestat, în repetate rânduri, pentru introducerea orelor de educație civică, filosofică și politică în curriculum obligatoriu pentru liceu. Ce nu funcționează la modul în care se predă educația civică în școală astăzi? Cum vedeți dumneavoastră. o oră de educație civică adaptată nevoilor actualei generații de tineri?
Volumul publicat în toamna trecută la Humanitas este o colecție de texte scrise în ultimii ani ca reacție la unele evenimente petrecute în România și în lume. Am preferat să le ordonez în forma unui dicționar de cultură civică, pentru că am simțit că, într-adevăr, acolo e o verigă lipsă în educația tinerilor de azi: în insuficienta pregătire pentru viața în societate. În deprinderea valorilor socialității, ale traiului în comun, valori precum solidaritatea, responsabilitatea, toleranța, empatia, grija pentru celălalt, care nu se învață îndeajuns nici în familie, nici în școală, nici după aceea. Adică avem impresia că ele se deprind cumva spontan, din experiența cotidiană, că e de ajuns să ne uităm în jur cum fac alții și atunci vom ști cum să ne purtăm și noi. Dar nu e așa, valorile vieții în comun trebuie deprinse în cadre formale și în procese de învățare pe care școala le poate integra în programele de învățământ fără prea mare dificultate.
Neajunsul predării culturii civice mi se pare că vine din modul scorțos și abstract în care e abordat conținutul ei. Adică riști să ratezi complet interesul copiilor la ce înseamnă viața în societate dacă tu la 12 ani ai lor alegi să le vorbești despre concepte precum „diversitate”, „multiculturalism”, „toleranță”, în loc să-i pui pe copii în situație, să creezi scenarii, să folosești situații concrete din media, jocuri sau simulări din filme, să inviți persoane din societatea civilă, să le oferi material pe care să-l judece ei, să-l înțeleagă critic, și abia pe urmă, dacă e nevoie, să-l sistematizezi teoretic. „Cultura civică” nu e o materie printre celelalte, în care trebuie să bifăm un număr de teme predate de la catedră. Civismul poate fi teorie la universitate, dar în școală el este ca înotul, exercițiu practic, ocazie de a „scufunda” copilul în societate și de a-l învăța să înoate. Nu e de ajuns să-i faci teoria stilurilor de înot, să-i spui ce compoziție și ce temperatură are apa.
O oră de educație civică înseamnă asta: să pui elevul într-o situație concretă, să-i stârnești curiozitatea, dorința de a fi cu ceilalți, imaginația de a găsi soluții pentru a ieși dintr-un impas, dintr-o dilemă, a-i spori încrederea în el și a-i promova reflexele socialității.
Mai mulți intelectuali angajați public au criticat proiectul de reformă România Educată, deoarece a ignorat opinia unor specialiști în domeniul educației din mediul universitar. Care este poziția dumneavoastră? Ați fost consultat în elaborarea acestui proiect de reformă?
Să încep cu ultima întrebare: nu, nu am fost consultat în elaborarea acestui proiect, nici eu și nici foarte mulți dintre colegii mei. Desigur, asta poate să nu însemne nimic când ne gândim că au fost totuși 10.000 de persoane consultate vreme de mai mulți ani.
Cred, de altfel, că ar fi o datorie de onoare față de toate aceste persoane ca lista lor să fie făcută publică. Cunosc prea puțin proiectul „România Educată”. El a fost pus la dispoziția publicului de puțină vreme, într-un context și într-o versiune care îngăduie prea puține intervenții altele decât de natură retorică.
Aș spune doar un singur lucru: e foarte bine că acest proiect există și e admirabil efortul celor care l-au scris. Dar atunci când voci dintre cele mai avizate din domeniul educației și științelor educației din România, care nu au avut șansa de a face parte din cei 10.000 de specialiști ce-au lucrat la proiect (mă gândesc doar la două nume acum: Lazăr Vlăsceanu și Mircea Miclea), emit opinii critice în privința lui, se impune ca acești specialiști să fie luați în considerare, să fie invitați la dialog pentru a se găsi, împreună cu ei, soluții de îmbunătățire a acestui proiect, care, ca orice proiect, este perfectibil.
Inițiativa președintelui Iohannis de a obține un consens politic în jurul proiectului este binevenită, e nevoie ca toate forțele politice să accepte să promoveze în politicile lor guvernamentale acest proiect. Dar ea este insuficientă și poate fi chiar contrară spiritului care a însuflețit responsabilii proiectului dacă acest consens nu se agregă în jurul celei mai bune versiuni posibile a proiectului, pentru că el țintește o Românie viitoare, o Românie a tuturor copiilor și a tuturor cetățenilor de azi și de mâine, dincolo de orizontul politic al acestor ani, de constrângerile sau opțiunile unora dintre actorii majori de azi ai vieții publice românești.
Ați început, alături de Cristian Presură, o serie de conferințe online „Dicționarul de idei și ideologii”, aducând în prim-planul generației de tineri, de-a lungul a peste 30 de episoade, informație de bună calitate despre ideile care au marcat ireversibil omenirea. Mii de tineri au reușit astfel, prin intermediul Youtube, să audieze profesori din universitățile occidentale prezentând, într-un limbaj accesibil, marile idei și ideologii ale modernității. De unde a venit ideea acestui demers în plină pandemie?
Ideea „Dicționarului de idei și ideologii” s-a născut pe un fond de exasperare. Am constatat și eu, alături de Cristian Presură, că orice dezbatere în jurul unei teme de importanță socială sfârșește brutal în acuzații sub formă de etichete și „-isme” lipite pe fruntea celuilalt, moment în care orice schimb de idei se încheie. Am putut vedea dificultățile foarte mari, care vin fără îndoială dintr-o lipsă de educație a dialogului, dar și din deformările pe care le induc rețelele sociale în desfășurarea posibilă a unui dialog.
Pornind de la aceste constatări, am decis să organizăm o serie de emisiuni în care fiecare din marile ideologii ale lumii moderne să poată fi prezentată, de un cercetător sau de o cercetătoare din România sau din diaspora, într-un mod deopotrivă pedagogic și atractiv. Am ales să nu privilegiem formula polemică sau pasională, preferând să dăm cuvântul celor care au cercetat aceste tematici și să impunem un standard al dezbaterii de care publicul are atâta nevoie.
Prin urmare, Dicționarul a devenit un concept mai complex, în care am vrut să transmitem mai multe mesaje, odată cu informația propriu-zisă: că suntem în stare să schimbăm idei, nu doar afecte și judecăți de valoare; că dispunem în România și în diaspora de o masă critică de cercetători capabili să abordeze cu maximum de profesionalism aceste tematici; în sfârșit, că există un public suficient de numeros și de interesat pentru un astfel de format, pentru acest gen de informație și de dezbatere.
Cum vedeți actuala generație de tineri, prin prisma întrebărilor pe care ei le-au adresat speakerilor din cadrul conferințelor #2i?
Vestea cea mai bună pentru noi a fost că din acest public fac parte foarte mulți tineri, elevi și studenți, cu o sete reală de cunoaștere, dar și, numeroși dintre ei, bine educați, capabili de întrebări de bună calitate și de o participare consistentă la dialog. Nu aș putea generaliza spunând ceva despre o generație întreagă, dar rămân optimist că și dintre acești tineri se vor găsi suficienți să păstreze vie în societate dorința și prețuirea pentru cunoaștere.
La final, aș dori să vă îndemn să recomandați cititorii mai tineri ai Școala 9 să își completeze bagajul de vacanță cu trei cărți care nu se află în programa școlară.
Le-aș recomanda tuturor celor care merg în vacanță să ia cu ei cartea lui Alexandru Toma Pătrașcu, Povestiri despre epidemii și vaccinuri, o carte care ne povestește eforturile extraordinare pe care savanții și oamenii de știință le-au făcut în ultimele secole pentru a înțelege cum funcționează microbii și epidemiile, pentru a limita efectele lor devastatoare și a găsi remedii la molimele care se abăteau atât de des asupra oamenilor. E o istorie pasionantă a științei, un manual de luptă împotriva dezinformării și a manipulărilor conspiraționiste, o carte care încearcă să ne redea încrederea în știință și în oamenii care o fac posibilă.
Aș mai recomanda apoi o traducere pe care am făcut-o eu însumi dintr-un mare autor african, Achille Mbembe, un volum de eseuri care se numește Brutalism și care descrie cu o luciditate impresionantă transformările lumii în care trăim.
În sfârșit, aș recomanda multă literatură, romane, nuvele, de autori români și străini, pentru că orice roman e o lume nouă, orice carte îmbogățește imaginația, limbajul, dar și sporește încrederea în sine.
În zilele următoare, veți citi pe Școala 9 o analiză realizată de profesorul de filosofie Ciprian Mihali sistemului de învățământ românesc.
