„Prozatoare contemporană, este apreciată pentru forța epică, originalitatea și erudiția romanelor sale, a fost recompensată cu cele mai însemnate premii literare românești, printre care și Premiul Ion Creangă al Academiei Române“, scrie editura Polirom despre Doina Ruști. Scriitoarea a publicat zece romane, printre cele mai cunoscute fiind Zogru (2006), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Manuscrisul fanariot (2015) și Mîța Vinerii (2017).
Provenind dintr-o familie de învățători, romanciera a fost mereu cea mai bună elevă din clasa ei, pentru că nu știa că are voie altfel. Doina Ruști a povestit pentru Școala 9 despre pierderea tatălui său când avea 11 ani și cum scrisul a ajutat-o să facă pace cu tragedia care i-a marcat viața. Ne-a vorbit și despre bunicul ei care a fost prizonier în lagărele comuniste din Siberia, despre bunica care îi făcea liste stricte de lectură, despre experiența ei ca profesoară într-un oraș izolat în comunism, dar și ce crede despre tânăra generație și despre posibila dispariție a lui Mihai Eminescu din manuale.
„Spunem că își pierd timpul când stau pe rețelele de socializare. Dar de ce nu gândim că poate copilul nu face altceva decât să se racordeze la timpul lui, la istoria din care face parte? Ar fi absurd să mai cerem de la copiii de azi să stea cu Ion Creangă pe genunchi“, spune Doina Ruști.
Cum a fost copilăria dumneavoastră în satul Comoșteni, la 60 de kilometri de Craiova?
Copilăria reprezintă punctul central pentru cele mai multe dintre scrierile mele. Comoșteni era un univers inepuizabil de cunoaștere. Aproape de casa noastră începe estuarul Jiului, traversând o pădure până la Dunăre. Casa arăta ca un conac: multe camere, magazii imense, cufere, obiecte vechi, exact ca în romanul meu „Manuscrisul fanariot" (2015). Aveam o cameră numai pentru bibliotecă.
Locuiam cu bunicii, părinții și sora mea mai mică. Tatăl meu lucra la Craiova, era revizor contabil, iar mama îl însoțea peste tot. Veneau acasă doar în weekenduri, cum se spune azi, așa că am fost crescută mai mult de bunici. Tata ne aducea mereu cărți când venea acasă și ne citea mai ales poezii. Toți în casa noastră citeau foarte mult, fiecare avea autorii lui preferați.
Străbunicul meu a fost învățător. Era un haretist până în sânge ( n.r. - de la Spiru Haret, renumit pentru organizarea învățământului românesc în secolul al XIX-lea). El este cel care a construit școala din Comoșteni: în stil neoclasic, albă, cu coloane. Mă simțeam foarte bine la școală pentru că avea ceva din aerul de acasă. Școala și casa noastră erau proiectate, cred, de același arhitect. Fiindcă trebuia să merg doar câteva minute până la școală, aveam impresia că doar pășeam în altă cameră.
Bunicii din partea tatălui au fost și ei învățători. Bunica era cea mai strictă. Aveam voie să citesc cărțile din bibliotecă doar într-o anumită ordine, pe care mi-o dădea ea, și puteam citi o altă carte doar după ce o terminam pe cea pe care mi-o dăduse. Încuia biblioteca, ca să se asigure că nu trișez (râde).
Fotografie din 1937. Copilul din centrul fotografiei este tatăl Doinei Ruști, iar în stânga sunt bunicii ei. Sursa: Arhiva personală a Doinei Ruști
Universul acesta s-a destrămat după ce tatăl dumneavoastră a fost asasinat.
Da. Aveam 11 ani când s-a întâmplat. Era tânăr, avea 35 de ani. Asasinarea tatălui meu a fost și este în continuare o traumă pentru mine. În toate cărțile mele, am scris câte o bucățică din povestea care mi-a făcut praf copilăria și adolescența. Încă mă chinui să scriu despre asta, dar de fiecare dată mă opresc la un anumit punct.
Nu-mi este ușor să vorbesc despre cum a plecat tata dintre noi, dar pot să vă spun că moartea lui a destrămat familia noastră. Mama s-a îmbolnăvit, bunicii erau revoltați și îndurerați, iar eu într-o răzvrătire față de ceea ce s-a întâmplat, am plecat de acasă. Aveam doar 15 ani când am decis să-mi iau viața în mâini.
Ați aflat cine l-a ucis sau alte informații legate de circumstanțe?
Probabil găsise o gaură în buget undeva, poate din greșeală, și asta i-a fost fatal. Era perioada anilor '60. Ceaușescu abia urcase pe tron. Avusese loc o mică liberalizare la toate structurile vieții. Activiștii de partid începuseră să-și facă tot felul de firme prin care exportau în Orient produse luate de la CAP-uri (cooperative agricole - n.r.). Plus că tatăl meu nu era membru de partid, deci nu avea niciun fel de protecție politică.
Familia mea a făcut sesizări și a cerut informații de la toate instituțiile, dar nici până azi nu am aflat exact ce s-a întâmplat și cine l-a ucis. În urma neîncetatelor mele răscoliri după moartea tatălui meu, mi-am dat seama că în orice epocă ar fi trăit, ar fi sfârșit la fel.
Există în fiecare timp oameni învingători, uneori dispuși să calce peste cadavre, oameni care nimeresc din greșeală undeva - cum a fost cazul tatălui meu, și oameni destinați să piardă.
O parte a acestei experiențe am scris-o în romanul de debut: „Omulețul roșu” (2004), dar mai ales în romanul consacrării mele „Fantoma din moară” (2008) și în alte povestiri.
Asasinarea tatălui este cea mai grea încercare prin care a trecut familia dumneavoastră?
Cu siguranță. Însă nici bunicul meu nu a avut o viață ușoară. A fost prizonier în lagărul rusesc. Niciodată n-a vorbit cu noi despre ce i s-a întâmplat acolo. Doar înainte să moară mi-a spus că a trecut prin mai multe lagăre, dar în Siberia a fost cel mai greu.
Bunicul meu a fost ofițer superior în Armata României în timpul celui de al II-lea Război Mondial. După ce România a întors armele împotriva Germaniei, a primit ordin să meargă spre Iași. Pe acest drum, rușii au bombardat convoiul de soldați unde era și bunicul meu. Era câmp liber, nu avea unde să se ascundă și apoi a căzut prizonier. Avea în jur de 30 de ani. A fost torturat, umilit. Evident, a refuzat să treacă de partea comuniștilor.
După ce a murit Stalin (1953), rușii au eliberat ultimii deținuți din lagăre. Într-o noapte, i-au făcut semn bunicului meu și altor prizonieri să fugă în timp ce trăgeau spre ei. Care scăpa, bine. Mulți au murit acolo. Bunicul meu a fost unul dintre cei care au scăpat. A venit pe jos până la Comoșteni și l-a găsit pe străbunicul, care a fondat școala, în curtea casei, în genunchi, cu puștile soldaților comuniști la cap. I-au ars toate cărțile. Episodul acesta îl povestesc în „Fantoma din moară”.
Care este lecția cea mai importantă pe care ați învățat-o de la familie?
Să iau viața à la légère (lejer - n.r.). Erau oameni care nu țineau supărare, nu veneau cu pedepse drastice. Ei aveau o perspectivă mai largă asupra vieții. Nu vedeau totul în alb și negru, ci cu interpretări și nuanțe. O chestiune pe care, când am ajuns adult, am găsit-o tot mai greu în societate.
Doina Ruști, când era bebeluș, și familia ei (Mama în extrema dreapta, iar bunica în extrema stângă). Sursa: Arhiva personală a Doinei Ruști
Cum era eleva Doina la școală? Simțeați presiunea de a învăța bine pentru că veniți dintr-o familie de învățători?
Bineînțeles. Nu ştiam că aş putea s-o las mai moale cu învățătura. Nu exista varianta de a fi a doua din clasă. Am fost mult timp tocilara premiantă. Şi aici a fost un paradox. Pe deoparte, eram introvertă și foarte emotivă. Pe de altă parte, când era vorba despre inițiative de lectură sau alte chestiuni legate de școală, eram un lider.
După ce ați plecat de acasă, la 15 ani, unde ați mers?
Trebuie să spun că bunicii mei m-au susținut financiar după ce am plecat de acasă. Am locuit pe la mai multe mătuși. Una mai fioroasă decât cealaltă. M-am dus în Iași la un liceu de limbi clasice. Erau doar trei astfel de licee în toată țara. Ca idee - aveam patru ore pe săptămână de greacă veche și șase ore de latină. La facultate am urmat același domeniu.
Primii bani i-am câştigat scriind lucrări pentru alți colegi contra cost (râde), iar primul salariu l-am avut la 23 de ani, ca profesoară la un liceu din Tulcea. Am cerut să fiu repartizată acolo pentru că de pe hartă oraşul părea ca Veneția, credeam că umblă bărcile pe străzi (râde). Am predat mai mult limba română, pentru că latina se tot scotea din programă. Erau și atunci discuții despre relevanța ei pentru elevi.
Ce profil avea liceul unde ați predat?
Am predat la un liceu alimentar. Pe atunci era printre cele mai căutate din oraș, pentru că era foamete. Iar Tulcea era unul dintre cele mai izolate orașe în comunism, deci aveam și mai puține alimente. Nu mâncam altceva decât pastă de roșii pe pâine, fiindcă nu se găsea nimic altceva. Pentru restul trebuia să stai la cozi sau să ai cunoștințe. Și-atunci mulți tineri voiau să lucreze în industria alimentară sau turistică, în special ca ospătari.
Cât timp ați lucrat la acel liceu?
Nouă ani. Încă țin legătura cu foștii elevi. Pe vremea aia, credeam în învățământ și în forța lui. Din primele zile am organizat tot felul de întâlniri în afara orelor în care discutam despre cărți și despre viață în general. Un fel de cluburi de lectură. Stăteam toată ziua în școală. Aveam și multe ore, e drept.
Nu știu dacă azi aș mai avea energie pentru a preda la liceu. Este un mediu care te epuizează, te suge pe dinăuntru. Este un efort pe care îl înțeleg doar profesorii pasionați. Pentru că poate fi și o meserie comodă: spui două vorbe și te-ai cărat acasă.
Cum a arătat viața dumneavoastră după Revoluția din 1989?
M-am angajat la o editură, pe atunci nou-înființată, Humanitas. După aceea, am predat câțiva ani literatura universală la Colegiul „Ion Neculce” din Capitală și, în paralel, la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti. La începutul anilor 2000, m-am mutat la Universitatea Media, înființată de trustul Media Pro. Pe atunci era foarte căutată, pentru că era diferită de tot ceea ce însemna până atunci învățământ.
Lucram cu grupe mici de regizori de film și de operatori. Mergeam cu studenții pe platourile de filmare din Buftea. Acolo se filma tot ce era important în domeniul filmului. Făceau practică în PRO TV și în alte structuri ale trustului. Atunci mi-am dat seama că pe tineri nu-i mai interesează istoria culturii, ci lucrurile practice. Am început să fac cu ei scurte documentare pe diverse teme: culturale, religioase ș.a.m.d.
Prin 2009 m-am mutat la UNATC (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”- n.r.) și la Facultatea de Arte de Universitatea Hyperion, unde am făcut un mic studio de film. În prezent încă țin cursuri la Universitatea din Bucureşti - un curs de scriere creativă la Limbi Străine și alte două cursuri interdisciplinare la Litere.
Ce înseamnă în anul 2021 să scrii creativ?
Creația artistică este mult mai diversificată. În fiecare zi găsim pe net tot felul de reprezentări de povești: de la scurte texte pe Facebook până la reclame sau clipuri despre cum să faci un desert în jumătate de oră. Și acestea reprezintă tot o formă creație artistică, pentru că au la bază imaginarul.
Povestea va supraviețui, ea este înscrisă în matricea generală a umanității. Nu contează câte adjective sau câte fraze folosești. Aceste limitări există doar pentru oamenii a căror creativitate a murit.
Ne aflăm într-o perioadă în care toți creează tot mai mult și mai aplicat. S-au schimbat regulile lecturii. Oamenii citesc acum de pe net. Nu mai caută autori, caută cuvinte-cheie. Eu am în telefon o bibliotecă întreagă, cărți pe care le-am descărcat online. Prefer să citesc de pe un ecran decât dintr-o carte care foșnește. Citesc de pe laptop, de pe tabletă, de pe telefon și de pe orice alt ecran.
Doina Ruști/ Sursa: Arhiva personală a Doinei Ruști
Ați scris texte special pentru manuale, de exemplu Platanos, un text despre prietenie în care personajul principal este un copac. Ce reguli trebuie să respecte un text de manual?
Am primit de la autorii manualului câteva indicații pe care trebuia să le respecte textul precum tema sau numărul de cuvinte. A fost o experiență interesantă. Nu știam câți copii vor înțelege mesajul povestirii: că nu este bine să te blochezi în admirația pe care o ai față de cineva, pentru că nu te poți dezvolta, dacă nu ai o perspectivă mai largă. Mai pe șleau, la umbra unui copac nu pot crește decât buruieni.
Se tot spune despre actuala generație de tineri că nu citesc. Dumneavoastră ce credeți?
Vorba asta o auzeam de pe vremea când eram eu în gimnaziu. Profesorii mei au făcut atunci o campanie la școală pentru a încuraja lectura în rândul copiilor. Se agitau să ne aducă diferite cărți și ne obligau să le citim, iar apoi să le facem rezumatul. Nu-și dădeau seama că așa ne omorau plăcerea de a citi.
Cumva fiecare generație de adulți are tendința de a critica tinerii. Eu nu cred că elevii citesc mai puțin. Doar s-a schimbat stilul de lectură. Tinerii sunt mereu cu nasul în telefon.
Spunem că își pierd timpul când stau pe rețelele de socializare. Dar de ce nu gândim că poate copilul nu face decât să se racordeze la timpul lui, la istoria din care face parte? Ar fi absurd să mai cerem de la copiii de azi să stea cu Ion Creangă pe genunchi. Dar nu mă îndoiesc că vor ajunge la el pe alte căi.
Trebuie să realizăm că în timp ce noi vorbim se creează noi canoane. Orice respingere de către majoritate a unei opere clasice are și partea sa bună. Se numește progres. Acum 20 de ani încă se studia „Istoria Ieroglifică” de Dimitrie Cantemir. În prezent nu se mai studiază în școli și nici măcar la Facultatea de Litere. Dar asta nu înseamnă că îi scoatem pe Cantemir și pe Creangă din cultura românească. Astfel de autori vor avea mereu cititorii lor.
Doina Ruști/ Sursa: Arhiva personală a Doinei Ruști
Credeți că peste 50 de ani vom avea manuale de Limba Română fără Mihai Eminescu?
Este posibil. Homer, de exemplu, a scris în secolul VIII înainte de Hristos. Nu cred că mai citesc mulți Iliada sau Odiseea. Cu toate astea lumea a auzit de Elena din Troia, chiar dacă nu este în manuale. Asta pentru că a intrat în cultura de masă, în țesătura fină a educației generaĺe.
În 2009 ați publicat romanul „Lizoanca la 11 ani", despre o fetiță acuzată că răspândește sifilis în satul ei. Ați pornit de la o poveste reală despre care presa relatase în 2007. Ce părere aveți despre introducerea educației sexuale în școli?
Educația sexuală ar trebui făcută temeinic în familie, în primul rând, dar și la școală. Când m-am apucat să scriu acest roman, eram foarte indignată că în toate știrile despre această fetiță nu se spunea că este un copil abuzat, din contră, era portretizată ca vinovată pentru răspândirea unei boli a adulților. Mi-am dat seama că de la povestea acelei fetițe pot să ajung la povestea decadenței morale a societății românești.
Golurile din educație sunt și acum cel mai mare dușman al omului. De asta ajungem să-i judecăm pe cei care sunt victime și să fim permisivi cu cei care fac victime.
Acest interviu face parte din seria „Scriitori de manual“.
