„The war guns they bombed and blazed
The whole world bled its blood
Men's bodies rotted on the ground
As their graves were made in mud
Long ago, far away
Those kind of things don't happen
No more, nowadays.”
Ce versuri! Parcă sunt din ziua de astăzi, nu-i așa? Răzbate din ele ironia tristă a realității. A unei realități care ne conține și se desfășoară lângă noi. Dar ce este cu aceste versuri și cum mi-am amintit de ele? Îi aparțin lui Bob Dylan (mai precis sunt versurile piesei compuse de Dylan) și au fost scrise în 1962. Mi le-am amintit, însă, în contextul mai larg al reamintirii unor experiențe școlare. Căci piesa am ascultat-o pentru prima dată în cadrul unui cerc sau club școlar, cum vreți să-i spuneți, pe care îl coordona profesorul de română Doru Pruteanu.
Era prin anii ‘80, într-un orășel de provincie din nordul Transilvaniei, iar clubul se numea Experimental. După cum sugerează și numele lui, dar și... experiența pe care am relatat-o mai sus, era un cerc nu doar de lectură sau de scriere creativă, deși era coordonat de un profesor de română, ci unul de descoperire. De sine și a lumii. Ce făcea cu noi proful Pruteanu de am ajuns să îl evoc atât de des (fiindcă nu este prima dată când vorbesc despre el)? Dar ce nu făcea! Începând de la lecturi, discuții și dezbateri despre câte-n lună și-n stele, până la audiții muzicale. Pentru că, așa ne spunea DP – cum îl răsfățau mulți dintre elevii săi, lumea are o multitudine de fațete, multe altele decât cea pe care o vedem la televizor, în puținele ore de emisie din acele vremuri, cu program controlat și ideologizat. „Lumea nu este alb-negru, așa să știți. Deschideți ochii pentru a-i privi culorile.” Voia să fim pregătiți pentru adevărata întâlnire cu lumea ascunsă în spatele unei cortine rigide, voia să recunoaștem ușor falsa cultură și să apreciem valorile autentice, voia să fim capabili să dărâmăm, cu mintea noastră echipată de el cu gândire critică, zidurile. Acolo, în orele de cerc, puteam afla despre Dylan și despre Tzara, despre Emil Brumaru și frații Strugațki, despre muzica din Occident, despre filme, despre cărți, despre războaie și inegalități sociale sau despre libertate. A spiritului, dar și a persoanelor.
De ce am rememorat, însă, această experiență? Pentru că ne-am gândit la ce se mai întâmplă în zilele noastre în spațiul școlii sau, cu sprijinul și coordonarea profesorilor, în afara ei, la toate activitățile extracurriculare care au minunatul rol de a facilita descoperirea de sine și a lumii. Cluburile acestea, cercurile școlare, care se organizau și se mai organizează încă – dar cât și cum, oare? – în școală sau pe lângă aceasta, cu îndrumarea profesorilor, erau și ar trebui să fie și astăzi ocazii pentru elevi de a afla cine sunt ei, ocazii care să le permită să-și dezvăluie pasiunile și înclinațiile, dincolo de cadrul strict curricular, care poate nu întotdeauna le oferă această șansă.
Ce astfel de activități se desfășoară astăzi în cadrul școlii (după orele de curs)? Și cu ce rezultate, cât de vizibile? Putem enumera, dintre cele despre care știm din școlile noastre sau dintre cele cunoscute nouă, câteva: scriere creativă, lectură, robotică, istorie vie, media, teatru, cultură cinematografică, procesare video, fotografie, interpretare muzicală, dezbateri. Dar cât timp își mai permit, oare, astăzi, elevii să aloce unor astfel de activități? Și cât timp mai sunt dispuși chiar și profesorii să investească în organizarea acestora?
Pe de o parte, avem elevii poate copleșiți de teme multe (deși există un ordin de ministru care stabilește clar că timpul alocat temelor nu ar trebui să depășească două ore), de meditații, poate de alte activități extrașcolare desfășurate în alte contexte (sporturi diverse, poate cercetășie etc.), poate prea dependenți de tehnologie, apatici uneori, anxioși sau pur și simplu blazați, pe de altă parte, profesorii, prea lipsiți de motivație sau prea ocupați cu joburi suplimentare sau cu activități din fișa postului care necesită timp, cu formări diverse, cu hârțogării, dornici să acorde mai mult timp vieții de familie (fiindcă profesorii au și familie, nu)?
Deunăzi, vorbeam cu un elev de clasa a X-a, care îmi spunea că de când a început liceul nu a participat – fiindcă nu a avut ocazia – la nicio activitate extrașcolară organizată cu clasa sau în grupuri de colegi: nu un mers la vreun spectacol, film, teatru sau măcar la o prăjitură, nu tu un meci de fotbal, de baschet sau de handbal. Nu te miri când, în astfel de situații, elevi ajunși în clasa a XI-a sau a XII-a chiar, puși să vorbească în fața clasei despre ei, constată că încă nu se cunosc. Că nu se cunosc pe ei înșiși, că nu știu foarte multe despre colegii lor. Care le sunt pasiunile, ce culoare are teama lor... Desigur, am trecut printr-o pandemie care a fisurat modul în care – elevi și profesori în egală măsură – ne raportam la lume, înainte de martie 2020, și ne redresăm greu, parcă ne vine tot mai greu să ieșim din ale noastre.
Să nu se înțeleagă că sugerăm o totală lipsă a acestor activități. Știm că sunt profesori care dăruiesc timp tinerilor cu care interacționează, timp care mai întâi devine floare și apoi dă rod. Știm că sunt elevi care participă cu entuziasm la aceste activități inițiate de profesorii lor, simțind că ele răspund cu adevărat pasiunilor pe care le au. Dar problema pe care o ridicăm este dacă mai sunt oare, aceste activități, cu adevărat destul de ofertante și ca diversitate, și ca rezultate, încât să își atingă obiectivele de a asigura pe de o parte comuniunea comunitară, pe de altă parte descoperirea pasiunilor și talentelor elevilor?
Desigur, deschiderea pe care o oferă internetul și motoarele de căutare ca sursă de informare, precum și rețelele sociale ca spații de interconectare, tind să suplinească nevoia activităților extrașcolare de tipul cluburilor și cercurilor. Un elev poate să descopere aproape totul despre lume printr-un simplu click, nu are nevoie de un Doru Pruteanu care să-i aducă o piesă de-a lui Dylan înregistrată pe o bandă de casetofon. Și totuși...
