Este una dintre greșelile începătorului. Pornești motorul, accelerezi, dar nu tragi frâna de mână. Uneori nici nu sesizezi că este ceva în neregulă. Și totuși, există câteva indicii. În primul rând, absența puterii (mașina „nu trage” așa cum ar trebui), apoi mirosul de plăcuțe de frână înfierbântate și, uneori, fum. Dacă mașina este dintre generațiile mai noi, se aprinde un senzor (pe care se poate fie să nu îl observi, fie să îl ignori). Ce se întâmplă dacă circuli un timp îndelungat cu frâna de mână trasă? Evident, automobilul va trebui dus la service. Și neatenția (sau neglijența) te va costa.
Imaginați-vă sistemul educațional ca un automobil de care societatea are nevoie pentru a avansa. Cu un motor reprezentat de politicile educaționale și de curriculum, cu un șasiu (orice șasiu are un sistem de transmisie, unul de conducere, organe de susținere și de propulsie și instalații auxiliare, susținând atât motorul, cât și caroseria) care nu este altul decât resursa umană, cu o caroserie care ia forma unităților de învățământ și cu o parte electrică, scânteia care declanșează totul, pe care am putea-o asimila, poate, idealului educațional, valorilor subsumate acestuia. Bine, mai trebuie să luăm în considerare și carburantul fără de care deplasarea este imposibilă: bugetul.
Dar cine stă pe locul din stânga, al șoferului, cine este cel care pornește motorul și pune (sau nu pune) în mișcare acest colos pe roți? Cine apasă pedalele, cine învârte volanul, cine semnalizează?
Sistemul educațional românesc nu stagnează, asta este clar. Dacă privim diacronic școala românească, nu se poate spune că schimbarea e invizibilă. Și totuși, în ultimele decenii, ea pare situată mai degrabă la nivel discursiv sau, mai rău, e involutivă, cumva în spirit caragialian: „Or, mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, (...) ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe.” Fiindcă cineva apasă cu încrâncenare frâna sau, mai bine zis, apasă accelerația și ambreiajul cu frâna de mână trasă. Cine?
Noi, profii. Da, noi cei care declarăm că este nevoie de o nouă arhitectură a sistemului educațional, de o nouă paradigmă curriculară, de planuri-cadru adaptate lumii în schimbare, de programe școlare moderne, de predare și învățare integrată, de standarde de evaluare, de o evaluare interdisciplinară, de certificare, nu de ierarhizare, de salarizare diferențiată, dar până când conștientizăm că toate acestea au efect de bumerang, că ne afectează, scoțându-ne din rutină. Că trebuie să ne schimbăm și noi odată cu sistemul. Și atunci reacționăm, semnăm petiții online, apelăm la sindicate, devenim nostalgici („ce bună era școala în vremea mea!”) și mergem înainte cu frâna trasă.
Noi, părinții. Ne dorim pentru copiii noștri o școală ca afară, poate ca în Finlanda, ne dorim un curriculum modern, evaluări serioase care să vizeze competențele copilului nostru, nu capacitatea lui de memorare. Dar tare bine ca schimbările să nu ne afecteze copiii personali, să nu aibă loc taman în anul în care aceștia au de susținut un oarecare examen. Și atunci reacționăm, semnăm petiții online, devenim și noi nostalgici („ce bună era școala pe vremea mea!”) și tragem cu putere frâna de mână, deși avem și piciorul adânc înfipt pe pedala accelerației.
Noi, funcționarii publici. Acea categorie de profesori care, în timp, am uitat ce presupune activitatea didactică sau nu ne putem imagina cum este că fii profesor astăzi și ne raportăm la trecut, singurul model palpabil pe care îl cunoaștem sau la modele internaționale, despre care am citit. Am câștigat statutul de funcționar public într-o epocă moartă și, prin natura poziției pe care ne aflăm, propunem strategii, elaborăm regulamente și metodologii, creionăm structura anului școlar etc. Luăm decizii. De cele mai multe ori nu facem decât revizii. Fie fiindcă nu avem voie să schimbăm, fie fiindcă ne este teamă. Fie pentru că nu putem mai mult, orizontul nostru, situat la marginea biroului, nu ne permite. Și turăm motorul cu frâna de mână trasă.
Noi, opinia publică. Noi, specialiștii în orice. În sănătate, în managementul sportiv, în politică, în educație. Noi, cei care știm mai bine cum trebuie să funcționeze sistemul, mai bine decât specialiștii pe care i-am hulit de-a lungul timpului, obligându-i să se retragă. Noi, cei care etichetăm orice proiect de reformă ca „prostie”, „aberație”, dar ne extaziem în fața „struțocămilelor”.
Noi, care nu știm că planurile-cadru nu sunt sinonime cu programele școlare, noi, cei care mai credem că rolul școlii este de a livra conținuturi, noi cei care credem că manualele școlare sunt sacre și unice purtătoare ale adevărului absolut. Noi, cei care credem că profesorii sunt prea bine plătiți, cei care credem că un anacolut este dovada lipsei de inteligență a vorbitorului, noi, cei care știm cum trebuie să se desfășoare ora de curs, deși nu avem nicio competență pedagogică. Noi, prin comentariile noastre agresive, uneori prin dezinformări, cerem sistemului să demaraze, dar avem grijă să-i tragem cu putere frâna de mână.
Mersul înainte cu frâna de mână trasă obosește sistemul. Îl atrofiază. Ne prefacem însă că nu auzim hârâitul, că nu simțim mirosul și că nu vedem fumul. Ignorăm senzorul până ne obișnuim cu pâlpâitul său. Când sistemul educațional va fi îndeajuns de avariat, vom plăti. Iar nota de plată va fi substanțială.
Ce e de făcut? Ce vrem?
Vrem modernizarea sistemului educațional.
Vrem alocare bugetară anuală de minimum 6% din PIB pentru educație.
Vrem descentralizare comprehensivă.
Vrem curriculum adaptat la nevoile elevului și ale societății.
Vrem anularea clivajului dintre rural și urban.
Vrem anularea oricăror discriminări.
Vrem ca educația permanentă să nu fie doar o sintagmă.
Perfect.
Atunci să deblocăm frâna de mână!
Foto: Shutterstock
