Editorial. Adolescență în 1940. Poveștile din ghetou și lagăr a două adolescente, pledoarie pentru studiul Istoriei evreilor și Holocaustului

Am participat alături de alți 14 studenți la programul Elie Wiesel Study Tour implementat de American Councils for International Education Romania, finanțat de Ambasadele SUA, Olandei, Israelului cu sprijinul Ambasadei Germaniei și a Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. Acesta a constat în aprofundarea contextului social, politic, cultural ce a dus la propagarea atrocității și în conștientizarea necesității valorilor democratice. 

Tragedia Holocaustului e lecția secolului anterior pentru a arăta cât de instabile devin instituțiile statului când extremele politice pendulează, cum lipsa spiritului civic ucide și cum să luptăm cu intoleranța, preconcepțiile. 

„Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari...”, triumfa Mihai Antonescu în 8 iulie 1941. În noaptea minții, din secolul al XX-lea, care a durat la noi mai bine de un deceniu, după care s-a dat stingerea totală (la propriu, după ora opt seara, la figurat – până la finalul secolului), peste șase milioane de evrei au fost lichidați din cauza convingerilor unora. Dar unora s-a schimbat în lor după primele pogromuri, iar lor s-a transformat în tuturor din jur.

De la Hitler, Goebbles, Himmler, la Capesius, Goga, Antonescu, antisemitismul s-a prelins mai adânc de inițiala Axă Berlin-Roma-Tokyo, aducând în mrejele sale România.

Se face în curând un an de când se anunța proiectul de lege ce susținea introducerea unei noi discipline la nivelul învățământului liceal și profesional – Istoria evreilor. Holocaustul și despre care s-a spus că va fi inclusă în planurile-cadru odată cu începerea anului școlar 2023-2024. A urmat să fie contestată de Consiliul Economic și Social, recomandând ca la nivelul disciplinei Istorie să se adauge lecțiile ce privesc istoria evreilor și Holocaustul. Până când va fi o disciplină de sine stătătoare sau până când se vor schimba orele de istorie… 

Oricum, din 1989, scaunul de la Educație a jucat ping-pong de 28 de ori (fără a număra interimarii) până în octombrie 2022 și cine știe ce ne rezervă viitorul. Scriu toate acestea pe fondul unui freamăt întipărit în ADN-ul cultural care se propagă aproape maladiv printre cei mai mici dintre noi. E vorba despre genocidul numit Holocaust și, mai cu seamă, despre implicația României, românilor, autorităților române în încălcarea drepturilor, deportarea și trimiterea la o moarte sigură în lagărele de concentrare și exterminare.

Ce se întâmplă acum și de ce mai este relevant? Pentru că sondajele și rapoartele celor de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” ne arată că pornim de jos. Numai din anul 2021 și până în aprilie 2022 au fost înregistrate numeroase manifestări antisemite accelerate de pandemia care a nutrit noi comparații lipsite de conduită etică, morală, empatică (de la puști de 15 ani vandalizând sinagogi, cimitire evreiești, până la deputați și jurnaliști care predică în buclă aceeași poveste, cu puternice rădăcini antisemite, trivializând Holocaustul în contextul pandemiei de Covid-19).

Dar cum ar fi dacă am izbi puternic peretele din camera noastră iar prin acea spărtură am vedea și de partea cealaltă a zidului? Pe lângă istorici, pe lângă cifre (colosale!), pe lângă ce-am auzit în treacăt, literatura scrisă de victimele Holocaustului scoate la iveală destinele individuale.

Deportată la 18 ani

O fațetă a jurnalelor victimelor evreiești e construită de memoriile unor adolescente precum Miriam Korber (devenită Korber-Bercovici după căsătorie), Zimra Harsányi (cu pseudonimul literar Ana Novac). Jurnalele lor de ghetou și de lagăr (ghetoizarea și trimiterea în lagăr au fost cele două pârghii principale spre separare și ucidere în masă în „soluția finală”) sfâșie prin imagini vivide atrocitățile la care au fost supuși evreii din spațiul românesc. Dar fără regrete și copiii!

În al său Jurnal de ghetou (Curtea Veche, 2017) Mimi, cum este cunoscută de apropiați, născută la Câmpulung în 1923, relatează fragmentar anii ei bântuiți: 1941-1943, deportarea în Transnistria. Ce o face pe Mimi să pună mâna pe creionul chimic? Deportarea în Transnistria din 12 octombrie 1941 în ghetoul Djurin, alături de familie. Adolescenta dă glas, prin ororile descrise, deloc singulare, a celor peste 110.000 de guri mute din Bucovina, ba chiar altor peste 120.000 deportați din Basarabia și Târgu Jiu, dar și celor peste 11.000 de romi trimiși la moarte sigură din București, Pitești, Târgoviște, iar destinația fatală le-a fost Transnistria – brațul amputat, cimitirul care nu ar fi trebuit vreodată să existe.

Foto: Miriam Korber, INSHREW

„…fericirea ne-a părăsit”

Jurnalul, primit cu o dedicație de la un anume prieten B., debutează în ziua de Roș Hașana 1941, urmând traiectoria deportării subite, drumul în vagoanele de vite, mirosul, popasul la Atachi (Otaci acum) pe malul Nistrului, tratamentul la care au fost supuși de autoritățile române și ucrainene, de populație, gazde, frământarea necunoscutului și lipsa veștilor de acasă, numele morților scrijelite pe pereții scorțoși, umezi – avertizare a morții, trecerea râului spre Moghilev/Moghilău drept „punct de trecere” urmând ca, în final, să se așeze la Djurin; și se încheie sferic la Yom Kipur în 1943. Va pleca pe jos în primăvara lui 1944. În două săptămâni, afirmă Miriam în adăugirile târzii, ajunge la Botoșani, unde locuiau bunicii materni, dar decedați imediat după deportarea familiei Korber. Mai mare decât Ana, la 18 ani, Mimi se orientează spre sine în drumul ei, dar ilustrează și portretele țăranilor ucraineni mai degrabă în umbre.

„...credeam că U.R.S.S. a schimbat înfățișarea vechii Rusii, dar în realitate comunismul a înrăutățit și mai mult starea culturală a Ucrainei.” (p. 30)

Desigur că foamea, mocirla, crivățul estic împuținează colosal deportații, iar tânăra resimte carnal abandonul: „Pe noi, evreii, fericirea ne-a părăsit. Și de câte ori mi se spune vreo minciună întăritoare, aproape că n-o mai cred.” (p. 69); claustrarea: „... nu e voie să mă mai gândesc la acasă. Trebuie să-mi închipui că n-am avut casă, că am fost nomazi.” (p. 66); nedreptatea, afirmată voalat: „Oh, jidove rătăcitor, continuă-ți drumul! Tu nu ești om, ești jidov...” (p. 64)

Universul imaginat care i-a salvat viața

Ana Novac – diarista cu cele mai bogate memorii scrise pe un caiet primit de la un kapo, din cele amintite de această dată.

Relevant de amintit pentru fondul jurnalului Anei Novac este că în urma Dictatului de la Viena, Ungariei horthyste i se adaugă partea cedată de România, Transilvania de Nord. Printre cei peste 150.000 de locuitori evrei din zona cedată Ungariei se află și Ana Novac, născută în 21 iunie 1929 la Dej. În cazul Anei avem parte de o relatare distinctă atât în imaginile create, cât și în stil. Deși își începe jurnalul, un caiet primit de la Otto – un kapo (prizonier evreu, pus de militari SS să supravegheze munca silită a celorlalți deținuți), la ai săi 14 ani, Ana înglobează panoramic experiența de la Auschwitz și din lagărul de concentrare de la Płaszów, o suburbie a Cracoviei. 

De la limbajul criptic pe care îl folosea Ana alături de prietenele sale pentru a nu fi înțelese de ceilalți: friții, cățeaua slovacă Felice, fețele de păpuși pentru gardienii nemți; până la descrierea câtorva accidente grotești: momentul în care un trup ce părea al unei fete scheletice, prăbușit, cu slabă suflare, în fața unei barăci este călcat voit de o femeie SS, trecând pe bicicletă. Spre deosebire de Miriam, care a locuit în ghetoul Djurin din Transnistria, avansând în timp și spațiu, turnura vieții Anei s-a petrecut din 1944, când a fost deportată la Płaszów și Auschwitz (iunie – noiembrie). 

Jurnalul său se construiește mai degrabă la congruența dintre un jurnal de lagăr și unul de factură autoreflexivă, asemenea unui exercițiu psihologic în căutarea răspunsurilor. Evenimențialul și gândurile se decantează în memoriile ei, astfel că adolescenta își creează un safe heaven prin jocurile de rol și consolările pe care și le găsește în nostalgia copilăriei petrecute în liniște până atunci. În enclava imaginară, Ana își poartă certuri cu vechii colegi, se prezintă a fi masoni împreună cu prietena Sophie, inventează jocuri, pedepsește sau se resemnează cu amar: „No break for lunch. And for good reason: no lunch” (The Beautiful Days of My Youth: my six months in Auschwitz, Henry Holt and Company, Inc., 1997, p. 89);

„We’re not guilty of anything, we’re simply ‘undesirables’. Bullets are a waste; if it were possible, they’d exterminate us like flies with Flytox.” (p. 163) / Nu suntem vinovați de nimic, suntem pur și simplu «nedoriți». Gloanțele sunt o risipă; dacă ar fi fost posibil, ne-ar fi exterminat ca muștele cu spray insecticid.

„Consiliul celor trei”, format din Ana, firea boemă, Sofia – rațiunea și Julieta, care aduce întreaga paletă de umor negru și viclenie (ce a ținut-o în viață), formează un trio puternic, schițând dârzenia și reziliența de care nu dă dovadă grupul nou-venit, exemplificat de cele trei franțuzoaice sosite după ele la Auschwitz.

Ce o determină pe Ana să scrie?

Tocmai ea spune că nu își dorește să scrie, dar trebuie. Trebuie să scrie pentru ca impresia franțuzoaicelor care nu concep ca prin coșurile de fum să nu iasă bucăți de gunoi ars, ci cu adevărat cenușă. Scrisul devine, pentru multe victime, un soi de terapie, de autoconsiliere, o a doua piele mai aspră care ține loc de adeziv ca la primul șanț săpat în ploaie, ori la prima bătaie, masă neservită, sinele să nu se fărâme.

Ce lasă în urmă?

Deși întâmplarea nefericită a Holocaustului nu s-a limitat doar la stigmatul pe care îl genera purtarea stelei lui David pe pieptul evreilor, ci a scobit traume odată cu pogromurile, deportările, munca forțată și exterminarea. Desigur, cei care au îndurat mai multă vreme maltratarea naziștilor au fost cei care s-au dovedit competenți de muncă la procesul de selecție. De aceea, jurnalele aparțin unor tineri, adesea chiar adolescenților cărora le-a fost fisurată copilăria, tinerețea. 

Despre experiențele traumatice pe care le moștenește familia extinsă dar, mai ales copiii supraviețuitorilor trecând prin aceleași tratamente aidoma Anei și lui Miriam, descrie Ilany Kogan mai multe în: Strigătul copiilor muți, Trei, 2021.

De ce să citim asemenea cărți?

Bineînțeles, cititul e benefic în orice formă a sa, indiferent de gust. Cu toate acestea, intervine limita moralității, eticii, iar interesele literaturii pot depăși aspectul identitar, ludic, hedonist. Uneori literatura are și un interes informativ. Valurile sunt mari și curenții trag adânc, de la o vreme, literatura despre Holocaust scrisă sub formă de ficțiune, unde evenimentele sunt cosmetizate, stropite cu parfum de dragoste și dor între victime și opresori. Imperios este ca, pentru o conștiință curată, amploarea Holocaustului să nu fie diminuată ori alterată de dragul unei povești frumoase. 

Poveștile victimelor, scrise de victime, denotă autenticul, iar autenticul nu va fi niciodată siropos când vorbim despre Shoah. Tocmai stângăcia jurnalului în care Ana Novac nu pune datele, tocmai salturile în timp pe care le face Miriam Korber, notând doar două-trei evenimente pe lună, tocmai rigurozitatea cu care amintește Mihail Sebastian (Jurnal 1935-1944, Humanitas, 2016) fiecare lege antisemită, fiecare conflict cu colegii de breaslă, dezvăluind comportamentele oamenilor simpli atunci când au în palme ura, stupoarea pe care o simte Maria Banuș când aude povestea lui Pincas deportat alături de fiică și soție din Bucovina la Bogdanovka și Glota (în Sub camuflaj, Cartea Românească, 1977). Pentru că oricând oricine poate deveni o minoritate într-o majoritate, a fi informat și a fi integru devin valori imperioase ale secolului al XXI-lea.