— Ce-i, măi, nu te-au învățat la școală cum să te porți?
Ați auzit vreodată întrebarea aceasta? Ați rostit-o? Ați gândit-o? Vi s-a reproșat vreodată că școala este vinovată de ceea ce sunteți? Ea, biata școală, la care visam când eram copii de grădiniță, pe care am vrut s-o ungem cu slănină s-o mănânce câinii, la care abia așteptam să ne întoarcem odată ce începea să miroase a toamnă, din care ne-am dorit să plecăm spre viață, la care revenim nostalgici după zece, 20, 30 de ani în momente festive, unde ne aducem copiii de mână și venim din când în când la ședințele cu părinții, locul spre care arătăm cu degetul, spre care se arată cu degetul, ea, școala, pare a fi de vină pentru tot ceea ce reprezintă eșecul nostru. Al nostru ca oameni, al nostru ca societate.
Îi plângem de milă, ne plângem de milă, o bârfim pe la colțuri sau pe rețelele sociale, o hulim, i-am trage două palme să se trezească, fiindcă dom’le, nu se mai face şcoală ca pe vremea noastră (ehe, când se uita profesorul la tine încremeneai!), am dori-o ca atunci sau ca afară, dar nu ca acum sau ca aici. Am dori-o altfel, oricum, dar nu așa cum este. Tragem cu coada ochiului pe la vecini să vedem cum sunt școlile lor, luăm de ici ceva, de colo altceva, peticim și devenim mici Frankensteini, iar școala o tristă creatură.
— Ce-i, măi, nu te-au învățat la școală cum să te porți?
— Ba da. Sau ba nu. Dar oare acesta o fi rolul școlii? Să ne învețe cum să ne purtăm? Sau doar atât? Și ce înseamnă, mă rog, „să te porți”? Cam multe întrebări, dar chiar așa, ce or fi crezând unii (și alții) că este școala?
1. Școala este un loc în care copiilor trebuie să li se facă educație remedială pentru a reduce decalajul între ceea ce ar trebui să fie cei șapte ani de acasă (da, știm că elevii încep clasa pregătitoare la șase ani, deci scădem unul) și ceea sunt de fapt. Altfel spus, la școală elevii trebuie învățați să salute, cum să salute, cum să se adreseze celorlalți, cum să strănute, cum să stea, cum să nu stea, cum să meargă la baie, cum să se spele pe mâini, când să vorbească, dar și cum să vorbească.
Tot ce nu s-a putut face acasă, trebuie să se facă la școală. Aici e locul în care elevii devin disciplinați, învață să nu vorbească toți deodată, să nu pună etichete, să nu îi jignească pe ceilalți, să respecte regulile. Fiindcă da, în școală, ca în viață, există reguli și ele trebuie respectate, oricât de antireguli or fi adulții din spatele lor. Regulile te disciplinează, te deprind cu sensurile cele mai adânci ale verbului „a respecta” (sarcinile de lucru, verbele de comandă, termenele, timpul pe care îl ai, obligațiile: a te respecta pe tine și pe ceilalți), iar disciplina pe care o trăiești este valoroasă pentru că te formează. Dar mai are cineva nevoie de disciplină în ziua de azi?
2. Școala este locul acela în care copiii sunt supravegheați patru, cinci, șase ore, iar ai casei răsuflă ușurați. Nu, nu e o exagerare. Știți caricaturile, fotografiile și videoclipurile în care părinții se pregătesc să sărbătorească cele câteva ore libere pe care le au cât copiii sunt la școală? Sunt inspirate de realitate. Am auzit părinți afirmând că vor să înceapă școala în format fizic fiindcă s-au săturat de propriii copii. Că vor câteva ore pentru ei. Că nu mai rezistă. Că e greu cu copiii în casă.
La școală e altceva, profesorii sunt plătiți să stea cu elevii, asta e, și-au asumat. Sigur, școala răspunde de integritatea elevilor (fizică și psihică), dar rolul școlii nu e de babysitting, ci este acel spațiu în care se dezvoltă competențe (iar competența presupune cunoștințe, deprinderi și atitudini) care conduc spre formarea profilului absolventului. Dar mai are cineva nevoie de competențe în ziua de azi?
3. Școala este un spațiu al socializării. E locul în care îți întâlnești colegii, prietenii, profesorii, un loc în care abia aștepți să ajungi pentru a putea să discuți față în față, să-l/s-o întâlnești la chioșc pe colegul/colega din B de care îți cam place, un loc în care ai șansa să vorbești cu oameni cărora le pasă de tine. Un loc în care râzi și plângi. Experimentezi. Trăiești. Simți. Și da, pe lângă toate acestea mai și înveți câte ceva despre tine și despre lume, ești pus în fața unor situații-limită cărora trebuie să le faci față, devii autonom, descoperi oportunități și le valorifici. Dar mai are cineva nevoie de ființe autonome în ziua de azi?
4. Școala este un spațiu hedonist. E porția de Paradis a zilei. E locul acela în care copilul trebuie să fie fericit, fiindcă nu-i așa, acesta este unul dintre idealurile existenţei umane. Toți cei din școală ar trebui să aibă în vedere fericirea copilului (la naiba cu fericirea personală!), de la îngrijitoarea care trebuie să strângă ambalajele de lângă coșul de gunoi și să șteargă urmele de bocanc de pe perete, până la directorul care răspunde la sesizările instituțiilor cărora li se subordonează, pentru a explica de ce elevii majori fumează în afara spațiului școlii.
Nu e firesc să fii nefericit la școală, dar scopul școlii este de a oferi fericirea? Și povestea asta e veche de când lumea. Aristotel însuși considera că educația se află în relație cu nevoia de fericire a individului (nu doar cu necesitățile și rațiunile statului), dar fericirea aceasta, pe care o numea eudaimonia, este starea omului care acționează în conformitate cu propria natură. Așadar școala nu oferă fericire, ci este locul acela în care, dacă depui efort, vei învăța să fii fericit. Dar cine are nevoie de învățare în ziua de azi?
5. Școala este locul acela în care elevii se pregătesc pentru examene. Fiindcă se știe, examenele sunt cel mai important lucru din viața noastră. Dacă nu ești în programa de examen, nu contezi. Dacă nu ești materie de examen, nu exiști. Niște prostii toate astea, geometria în spațiu, dezbaterea, poezia contemporană, educația artistică și antreprenorială, educația fizică și dezvoltarea personală. „Școala altfel”? Curat meșteșug de tâmpenie, să dispară! Examenul, sfântul examen, el reprezintă totul și lui i se închină totul. Școala este despre rezultat, nu despre proces, despre ierarhii, nu despre călătoria spre cunoaștere. Cine mai are nevoie de cunoaștere în ziua de azi? Sau de autocunoaștere?
6. Școala este locul în care se obțin diplome. Un spațiu al competiției, al concursurilor cu denumiri sofisticate sau mai puțin sofisticate, avizate sau nu, cu taxă sau fără taxă. Atâta timp cât rezultatul este o ierarhie și o diplomă aducătoare de like-uri pe rețelele sociale, e suficient.
Dacă nu ești în vârful listei, iar diploma ta este doar una de participare (chiar dacă participând ți-ai depășit limitele), nu ești competitiv. Nu contezi. Ce contează că îți place să cânți la pian sau că ai învățat singur să construiești roboți? Că ai creat primul tău site sau că te-ai decis să te înscrii la cursuri de tenis de câmp? Că te bucuri de fiecare notă pe care o primești și ți-o asumi. Cine are nevoie de asumare în ziua de azi?
Și acestea sunt doar șase perspective. Ce-ați mai adăuga la numărul șapte, la numărul opt, la nouă sau la zece? Nu-i așa că aveți ce?
Şcoala ar trebui să reprezinte viaţa, spunea Dewey acum mai bine de o sută de ani. Iar viața presupune disciplină, competențe, autonomie, învățare, cunoaștere și autocunoaștere, asumare. Școala ar trebui să ofere experiențe autentice de învățare, să-ți predea lecția efortului, dar și a creativității, obligatoriu a empatiei.
Ce bine ar fi ca data viitoare, la întrebarea „Ce-i, măi, nu te-au învățat la școală cum să te porți?” să poți răspunde: „La școală am învățat să fiu.”
