De când a preluat mandatul de ministru al Educației, nu l-am auzit pe Sorin Mihai Cîmpeanu vorbind nici măcar o dată despre Strategia de digitalizare a învățământului românesc - SMART.Edu, care i-a fost lăsată moștenire de către Monica Anisie, acum președinte al Comisiei de învățământ, tineret și sport din Senat. Strategia, un document-mamut de 97 de pagini, la care au contribuit zeci de reprezentanți ai societății civile, ai mediului academic și cel de business, al cărei proces de elaborare s-a suprapus perfect peste campania electorală pentru parlamentare, își încheie procesul de consultare publică pe 15 februarie 2021, sub un alt ministru.
Ministru care, de fiecare dată când apare la televizor, ne vorbește despre problemele cronice, problemele urgente, problemele curente, organizându-și discursul în funcție de priorități - între acestea, continuarea procesului de digitalizare echitabilă a educației pare a fi o non-prioritate.
Într-o logică superficială, pot înțelege de unde această tensiune socială în jurul calibrării procesului de e-learning (părinți săturați de Zoomuri, profesori care, în afară de câteva webinarii de informare, nu au fost sprijiniți cu nimic concret din partea Ministerului, elevi care vor să-și revadă colegii, să reintre în normalitate). Dar viziunea instituției guvernamentale care decide viitorul elevilor din România trebuie să transcendă logica superficială și sensibilitățile de moment.
Planurile-cadru pentru învățământul liceal se află, de asemenea, în dezbatere publică. Vorbim de două documente importante care merg în direcții diametral opuse: pe de o parte, avem aceleași tabele statice cu numere care nu ne exprimă nimic (tabele care ar fi trebuit însoțite de o discuție onestă asupra finalităților din educație, decizie politică), pe de altă parte, avem un document amplu cu un orizont de acțiune ambițios, în care școala este văzută drept un cluster pentru furnizarea serviciilor educaționale prin tehnologie modernă. Singura asemănare între cele două documente este că nu avem finanțare nici la unul, nici la altul.
Cu 2,5% din PIB pentru Educație, minim minimorum solicitat de ministrul Cîmpeanu, poți să răsufli ușurat la gândul că decizia privind alegerea unei reforme nu mai are obiect: nu alegem nici o reformă, mergem cu sistemul sărăcit și inert, la fel ca până acum.
La capitolul Curriculum pentru meserii emergente, strategia de digitalizare SMART.Edu ne propune următoarele direcții de acțiune, având ca orizont de timp 2022-2023:
- Dezvoltarea și evaluarea curriculumului național pe baza rezultatelor învățării;
- Actualizarea rezultatelor învățării prin curriculumul la decizia școlii, astfel încât să reflecte concluziile recente ale cercetărilor din domeniile cunoașterii specifice respectivelor rezultate;
- Introducerea unităților tematice (module curriculum integrat) în cadrul calificărilor/specializărilor relevante (exemplu orașe verzi, teritorii antreprenoriale inteligente, regenerare urbană);
- Restructurarea calificărilor/ specializărilor de la filiera teoretică, vocațională și tehnologică, învățământ liceal, din perspectivă cross disciplinară (dezvoltarea de noi specializări/ calificări emergente de exemplu matematică-informatică-robotică, matematică-fizică-electronică, matematică-fizică-automatizări, fizică-chimie-informatică - tehnologii agricole, matematică-informatică-fabricare aditivă, matematică-fizică informatică-mecatronică, informatică-fintec, calificări din profil Patrimoniu cultural, profil Arte vizuale);
Aspecte care nu sunt abordate nici măcar periferic în procesul de adoptare a noilor planuri-cadru pentru liceu, fapt care ne demonstrează că același Minister pare să reglementeze în paradigme total diferite.
Vă solicit, așadar, domnule ministru, să vă asumați următoarele deziderate de bun simț față de sistemul de învățământ preuniversitar românesc, în calitate de cetățean care a fost implicat atât în comisia de validare pentru planurile-cadru, cât și în grupurile de lucru pentru digitalizarea educației:
- Nu mai tratați cele două subiecte, de o reală importanță pentru modernizarea școlii românești, separat. Haideți să nu mai abordăm trunchiat tot ceea ce înseamnă reformă educațională - nu avem două sisteme de învățământ paralele, nici măcar două perpendiculare, avem unul singur, iar discuția privind planurile-cadru în contextul digitalizării echitabile a educației trebuie să se poarte agregat. Cu alte cuvinte, asigurați-vă, domnule ministru, că nu ne vom trezi cu planuri-cadru care vor pune la coș munca a zeci de oameni în vederea creionării unei strategii comprehensive privind transformarea digitală a învățământului românesc.
De altfel, Parlamentul European dezbate chiar în aceste săptămâni raportul Shaping Digital Education Policy, realizat de eurodeputatul român Victor Negrescu. Tot la nivel european, avem un plan de acțiune, Digital Education Action Plan, care trebuie să ne responsabilizeze să livrăm. Unde se situează România în toată această dezbatere, când planurile-cadru pe care le propune Ministerul par a fi aparținătoare unui sistem de învățământ pe care speram că l-am lăsat în urmă? - Abandonul procesului de digitalizare a învățământului românesc nu trebuie să fie o soluție. În schimb, de unde mă situez eu, actuala conducere a Ministerului Educației are două variante, în funcție de unde se plasează pe scara conservator/progresist:
- Varianta conservatoare: Aprobarea unei Metodologii privind operaționalizarea e-curriculumului, care să prevadă pașii concreți privind elaborarea Bibliotecii școlare virtuale și să răspundă la întrebarea: care va fi relația între tandemul elev-profesor și această Bibliotecă școlară virtuală? Nu am vrea un AeL 2.0, ci o metodologie care să reglementeze utilizarea e-curriculumului la clasă, dar și obligativitatea creării de conținut educațional în format digital de către profesori.
Ce putem face, în concret? Să dăm ocazia elevilor să își aleagă opționalele printr-o platformă de match-making, să facem, prin intermediul platformelor digitale, un curriculum care să poată funcționa în grupuri oricât de mici sau mari, rupând barierele între licee și chiar între mediile de proveniență. Să poți să faci, de exemplu, chimie avansată cu cel mai tare profesor din România, prin e-curriculum, iar la clasă, fiecare elev să aibă posibilitatea de a-și lua exact cunoștințele generale de care are nevoie la disciplina chimie. Să fii notat, prin intermediul catalogului școlar virtual, pentru ceea ce înveți în cadrul e-curriculumului, exact cum ești notat pentru oricare altă disciplină aparținând trunchiului comun. - Varianta complet inovatoare constă în regândirea planurilor-cadru care au fost în dezbatere publică, în sensul în care Ministerul ar trebui să își asume că e-curriculum va deveni o normă, pentru toate liceele în parte, o categorie distinctă, separată față de trunchiul comun și curriculum diferențiat.
Pentru ca această variantă să funcționeze, este esențial, din punctul meu de vedere, ca informatica să fie inclusă în trunchiul comun, iar elevii de liceu de la orice specializare să parcurgă 1-2 ore săptămânal de informatică, în vederea dobândirii competențelor digitale superioare. Totuși, pentru ca transformarea să aibă o finalitate, este important ca proba pentru competențe digitale superioare (nu doar de bază!) din cadrul examenului de Bacalaureat să devină eliminatorie.
Digitalizarea serviciilor publice, în acord cu cele din mediul privat, pare să devină normă, demonstrând faptul că această transformare este ireversibilă. Cu alte cuvinte, transformarea digitală se întâmplă, această horă se joacă într-un ritm amețitor, dictând viitorul structurilor economice și al pieței muncii, indiferent dacă politicienii români decid să intre în joc sau nu.
Potrivit estimărilor McKinsey Global Institute, la nivel mondial, între 400 şi 800 de milioane de locuri de muncă vor fi pierdute din cauza automatizării până în anul 2030 şi doar 5% din ocupaţiile actuale vor fi automatizate. Dacă elevii care ies din acest sistem educațional falimentar, care produce analfabeți funcțional pe bandă rulantă, nu își vor mai găsi locul într-o piață a muncii emergentă, cine plătește factura? Este o întrebare la care avem nevoie de un răspuns sincer, care să dezlipească urgent bandajul neputinței asociat procesului de digitalizare a educației. Până nu e prea târziu!
