Mama ei este profesoară de franceză, iar tatăl este profesor de matematică. Mai are o soră, tot profesoară. A crescut printre profesori – părinții și prietenii părinților ei, cu povești despre școală, cu extemporale adunate în vrafuri pe birourile de acasă și corectate noaptea adesea, cu vacanțe alături de alți copii de profesori. Nici nu își imaginează că ar fi putut deveni altceva, decât tot profesoară. Și-a urmat drumul firesc și a ajuns profesoară de limba și literatura română. Nu în orășelul unde a crescut, ci în orașul cel mare, capitală de județ. Aici a rămas după terminarea facultății, încă locuiește cu chirie, singură, pentru că (încă) nu s-a căsătorit, nu a întâlnit omul potrivit.
Nu-i este ușor, pentru că totul este scump, începând de la chirie, până la nevoile celelalte de supraviețuire, haine și uneori cărți, de care are nevoie pentru a simți că își menține orizonturile deschise. O mai ajută părinții. Practic, toată viața ei se învârte în jurul școlii: orele de predare, timpul de pregătire, orele de corectat, prietenii și ieșirile în oraș cu ei sunt cam toate din același univers. Îi plac copiii, se simte confortabil între ei, îi place aroma, mirosul școlii. Se bucură că acum a primit și provocarea dirigenției.
Matei Vișan, să-l numim așa, este profesor și diriginte la o clasă de elevi de a IX-a. Este a doua oară diriginte, după ce anul școlar trecut clasa pe care o avusese a absolvit. Are o experiență didactică de 6 ani. Matei are 29 de ani. A terminat facultatea la 21 de ani (nivel licență), apoi masteratul la 23 de ani și a intrat imediat după aceea în învățământ. Mama lui Matei este asistentă medicală, iar tatăl este tot profesor, de educație fizică. Mai are o soră, studentă la medicină. Și el a crescut în bună parte printre profesori.
Nu s-a gândit foarte mult în copilărie ce va deveni, dar îi plăcea sportul. În tatăl lui a avut un partener de îndrumare sportivă. Mai la un fotbal cu elevii lui de la școală, mai la un handbal, mai o plimbare cu bicicletele. Apoi a jucat și el fotbal la un club local, dar fără să ajungă la echipe mari. Sportul însă i-a rămas în sânge și s-a dus la facultatea de profil. Copiii îi îndrăgește și-i place să îi îndrume, are modelul tatălui său. Iar de la mama sa a deprins de asemenea dragostea pentru copii, căci ea lucra la secția de pediatrie a spitalului. Matei s-a căsătorit de un an, cu o profesoară pe care a întâlnit-o într-un cerc de colegi profesori. Ea predă matematică, într-un alt liceu din oraș. Nu au copii încă, locuiesc într-un apartament de două camere, luat cu credite și ajutor de la părinți.
Nu le este foarte ușor nici lor, viața e scumpă, dar cât de cât se descurcă. Viața lui Matei și a soției sale se învârte tot în jurul școlii, cu extemporalele ei, cu antrenamentele lui, cu pregătirile orelor, cu ieșiri în oraș cu colegii sau în drumeții și excursii cu elevii sau cu prietenii, toți, profesori. Și lui Matei îi place aroma școlii, cu terenul și sala de sport. Și-a iubit prima generație de elevi avuți la dirigenție și a fost mândru când i-a însoțit la evenimentele de absolvire a clasei a XII-a. Aproape că putea fi confundat cu ei. Acum se bucură de încă o provocare a dirigenției. Fiecare clasă și fiecare generație vine cu alte provocări.
Și Andreea Tancu, și Matei Vișan se confruntă acum cu o provocare la care nu se așteptau. Amândoi au întâmpinat, din partea unor părinți, reacții de ostilitate. Legate de diverse aspecte, privind educația curentă și de specialitate. Legate de unele solicitări adresate elevilor, de la cele care vizau solicitarea unor atitudini conforme cu normele sociale, până la cele care vizau aspecte de didactică, ce să predea, cum să predea, ce teme să dea, cât să le ceară elevilor să învețe sau să exerseze și să execute, în cazul unor aspecte tehnice de la ora de educație fizică. Iar argumentele acestor părinți se focalizau în jurul răspunsului la întrebarea: „Dar dumneavoastră aveți copii?” Andreea și Matei nu au. „Dacă ați avea, altfel ați vedea lucrurile.”
Andreea și Matei nu au copii, dar au anumite competențe specifice profesiei pedagogice pe care o desfășoară. Și se străduiesc să facă totul cât mai bine profesional, pentru că le place să fie profesori, le plac copiii, au în sânge cumva această profesie. Dacă este să ne referim la factorii dezvoltării personalității umane, atât genetic, cât și prin mediu, respectiv prin educație, ei s-au dezvoltat în mod natural și apoi expres pentru a fi profesori. Este posibil ca uneori să existe și alte căi, mai eficiente, decât cele pe care ei le propun, cu siguranță mai au și ei de învățat, dar cu siguranță faptul că nu au copii nu reprezintă, în niciun caz, un etalon al lipsei lor de competență.
Andreea sau Matei pot avea 40 sau 50 de ani, fără să aibă copii și să se confrunte cu aceeași prejudecată: dacă nu ai copii, nu poți fi un profesor competent.
„Dacă ar fi după mine, niciun profesor sau profesoară care nu are copii personali nu ar trebui să lucreze în sistemul de învățământ.” Este una dintre multele celebre replici pe care un om cu care am interacționat (de voie, de nevoie) în ultimul sfert de secol obișnuia să le adreseze. Nu știu dacă o spunea cu sinceritate, dar o repeta cu multă convingere, așa cât să creeze o stare de disconfort celor care, din varii motive, nu aveau statutul de părinți. Am auzit replica aceasta în diverse contexte, de asemenea, de la diverși oameni. Acest reproș se aude uneori și la alte niveluri, unii fiind acuzați că, neavând copii, nu au competența necesară de a lua decizii în ceea ce privește agricultura, transporturile, educația, sănătatea etc. De parcă devenind părinte, toate competențele lumii s-au revărsat asupra ta și dintr-odată poți să te ocupi de orice domeniu.
A fi părinte este o binecuvântare, desigur. Dar unii oameni nu pot avea copii, după cum alții aleg să nu aibă, din varii motive, care nu le scad deloc competențele profesionale, fie că acestea sunt din domeniul agriculturii, fie, mai specific, al educației. Calitatea de profesor bun nu ți-o dă calitatea de părinte. După cum nici calitatea de părinte nu garantează competența ta educațională. Competența profesională pedagogică implică faptul că ai, într-un fel, toți copiii care-ți trec prin sala de clasă.
Profesorii voștri, aceia pe care îi considerați modele, aveau copii?
Profesorii voștri, aceia cu care poate (mai) aveți coșmaruri, erau părinți?
Profesorii pe care îi doriți pentru copiii voștri sunt ei înșiși părinți?
Sau...
