Una dintre producțiile cinematografice întinse pe cinci sezoane, totalizând 40 de episoade, care ne-a făcut să pierdem câteva zile și nopți (sau să le câștigăm, depinde din ce perspectivă privim bingingul) a fost Rita, și aceasta în acea minusculă vacanță de iarnă. Serial danez întins pe opt ani (2012 – 2020), filmul o are în centru pe Rita Madsen, o profesoară nonconformistă dintr-un orășel din Danemarca. Rebelă, incomodă, încălcând regulile pe care societatea i le pune în cale, cu o viață personală care poate fi considerată dezastruoasă, ratându-se pe alocuri ca părinte, Rita este o profesoară minunată. Cu metode didactice specifice unei școli deschise spre nevoile elevilor, Rita se implică în ceea ce crede că este spre binele copiilor: le oferă suport afectiv și material (indiferent de mediul social din care aceștia provin), caută soluții, se războiește cu directorul școlii, cu consilierul, cu colegii de cancelarie, cu sistemul și, uneori, cu părinții copiilor cu care lucrează.
Am deschis articolul cu un schimb de replici extras din film, cel care dezvăluie motivul pentru care Rita a ales cariera de profesoară, mărturisit într-un moment în care este hărțuită de consiliera școlii, care nu o creditează deloc, fixată cum este în niște șabloane rigide. Incitant și intrigant motiv, nu-i așa? Cel puțin pentru început. Apoi, pe măsură ce vezi episod după episod și descoperi similitudinile izbitoare între școala daneză și cea românească, începi să-i dai dreptate. Evident, parțial. Fiindcă așa cum nu toți profesorii sunt asemenea Ritei, nici părinții nu sunt toți asemenea celor prezentați în film. Dar ei există...
...există părintele care pune presiune pe copilul său, care îi cere acestuia să se impună la ore, „să contribuie”, să ceară să fie ascultat (indiferent dacă în acel moment un alt elev își spune punctul de vedere), îi cere să participe la toate concursurile posibile, să aducă acasă diplome cu care el, părintele, să se poată lăuda apoi pe rețele sociale. Părintele care se războiește cu cei care au elaborat subiectele de la test, la teză, la olimpiadă, la vreo evaluare națională, fiindcă itemul x sau y (la care copilul personal a răspuns greșit) era el însuși formulat cu scopul evident de a pune elevii buni în încurcătură. Părintele care acuză sistemul pentru propriile neputințe și-și convinge copilul că sistemul este vinovat de eșecurile sau nerealizările sale. Iar copilul crește convins că este așa.
...există părintele hiperprotector care crede că școala trebuie să fie un glob de sticlă, un spațiu aseptic în care copilul să nu intre în contact cu nimic din ceea ce el, părintele, nu și-ar dori. Încă nu au apărut cazuri (sau cel puțin noi nu știm) de părinți care să propună interzicerea produselor care conțin zahăr sau obiceiului de a duce dulciuri pentru colegii de clasă cu ocazia zilei de naștere pentru că zahărul dăunează sănătății (și aici ne referim la o scenă din filmul pomenit), dar sunt suficienți care sunt împotriva utilizării la clasă a anumitor texte literare invocând neputința elevilor de a înțelege un anumit mesaj. Ne amintim de reacția unei doamne pe o rețea de socializare la un text clasicizat deja al lui Mircea Cărtărescu, Oracolul, în care personajul-narator evocă un moment din copilăria sa (mai exact din perioada în care era elev în clasele primare) și își amintește că una dintre colegele de clasă nu avea „iubit”, asta în condițiile în care „aproape toți aveau iubiți și iubite, unii chiar mai multe”. Scos din context, fragmentul cu pricina poate fi interpretat greșit, dar culmea este că elevii din clasele cu care lucrăm nu au fost intrigați de aceste afirmații. Ba mai mult, și-au amintit cum încă de la grădiniță aveau ei înșiși iubiți/iubite. Nu cu sensul care implică altceva decât un sentiment natural, care implică germenii nașterii unei afecțiuni universal-umane. Este nu doar un părinte hiperprotector, ci și ultraconservator, care vede în orice contact cu realitatea naturală, o amenințare la principiile sale rigide, în spiritul cărora își crește copilul.
Similar, imaginați-vă situația în care, pornind analiza unui text ca „La hanul lui Mânjoală”, de I.L. Caragiale de la expresia „Diavolul se ascunde în detalii”, în pauză te trezești cu părintele deja prezent la ușa sălii profesorale, cerându-ți explicații pentru că induci copiilor principii sataniste. Și tot în această categorie am include părintele care acuză profesorii pentru notele fiului sau fiicei sale (care absentează mult, refuză să răspundă la ore și să participe la evaluările sumative și care nu-și predă proiectele), reclamând că programa școlară este peste nivelul intelectual sau emoțional al copilului său.
...există părintele atotștiutor, care se pricepe perfect și la conținuturi, și la didactică. Cel care caută în manuale „greșeli”, pe baza unor cunoștințe pe care le are din alte vremuri, contestând noutatea științifică, acuzând și el „prostia” autorilor de manuale, cerând apoi justificări și explicații (și autorilor de manuale, și profesorilor de la clasă) pe care oricum nu vrea sau nu poate să le înțeleagă, rămânând fixat pentru totdeauna într-o aversiune încrâncenată, în convingerea că el este un justițiar al acurateții didactice și științifice. În filmul Rita, acest tip de părinte vine și propune el însuși o programă școlară care se potrivește mult mai bine dezvoltării emoționale și cognitive a copiilor, ignorând documentele reglatoare elaborate de specialiști.
Bun film Rita. Urmărindu-l, conștientizezi cât de tare ne amăgim spunând că școala de afară e mult diferită de cea românească. O fi altul spațiul geografic, dar problemele din sistemul educațional sunt aceleași. Iar cei care le rezolvă sunt cei asemeni Ritei. Și atunci îți vine să zici Rita c’est moi.
