Magda Roaită s-a trezit la 18 ani că habar n-are la ce facultate să dea. Deci se încadra în majoritate. Toate prietenele ei dădeau la Academia de Studii Economice doar fiindcă era la modă. „Un prieten de familie, profesor la Politehnică, m-a întrebat ce vreau să fac. «Orice, dar să fie diferit, nu ca toată lumea, i-am spus».” Așa a ajuns să facă Inginerie în franceză la Politehnică. La distanța a 16 ani, se felicită totuși pentru alegere, fiindcă așa a ajuns să învețe franceza și să dea glas dorinței de a locui într-o zi la Paris.
În timpul facultății a lucrat ca să se poată întreține: a făcut asigurări auto, de casă și pensii private, apoi a vândut carduri de credit pentru o bancă. După ce a absolvit, s-a angajat ca inginer și așa a ajuns acum opt ani în Franța. Doar că ceva începuse să nu mai funcționeze.
Primul care cedează e corpul, când știi că nu e locul tău acolo. Corpul somatizează, nu poate funcționa așa. Uneori nici nu-ți pui problema că e legat de locul de muncă. Mai avem și expresia «merg la scârbiciu» sau că stau acolo 9-10 ore fiindcă «nu avem ce face». Bineînțeles că avem ce face, bineînțeles că sunt soluții, dar decizia nu o ia nimeni în locul nostru.
Primul pas: bilanțul competențelor
Rămăsese însărcinată și cum concediul de maternitate în Franța e de doar trei luni, trebuia să ia o decizie. Ministerul Muncii din Franța finanțează un program numit „bilanț de competențe” prin care angajatul trece printr-o evaluare externă pentru a vedea ce abilități are, ce ar putea să facă mai bine în viitor sau dacă e cazul să-și schimbe cariera. A decis să treacă și ea prin acest proces.
„E o formare care are la bază trei piloni: cine sunt, ce știu să fac și realizarea unui proiect de obiective cu care plec mai departe. Procesul durează în medie între o lună și trei luni. După care mi-am pus întrebarea de ce nu am trecut prin treaba asta înainte de liceu sau înainte să-l termin, nu la 30 de ani?”
În timpul bilanțului, Magda a decis să fie formator independent și să-i ajute pe alții, români sau francezi, să afle ce carieră li se potrivește. Și-a deschis firma ei în domeniu, lucrează de acasă, din Loire, un sat la două ore distanță de Paris, unde s-a mutat în pandemie, și are deja primii clienți.
De obicei, francezii trec prin acest proces încă din școala generală sau în liceu. În plus, au și o tradiție în formarea pe tot parcursul vieții. În Franța, 18% din populația între 18 și 64 de ani fac un curs de pregătire anual, în timp ce în România procentajul este sub 1%, potrivit Eurostat.
„Fiecare om, nu contează că e femeie de serviciu sau lucrează pe o funcție înaltă, anual i se acordă într-un cont de formare o sumă de bani. Apelează la acest cont de formare și spun: anul ăsta poate vreau să învăț o altă limbă sau poate vreau să văd unde sunt din punct de vedere profesional.” Unii aleg să-și cheltuiască banii pe acest tip de coaching în carieră, cum face Magda.
Profilul profesional, „ca radiografia din spital”
Începe cu a-i trece printr-o testarea simplă în care îi pune să ordoneze anumite profesii în funcție de preferința personală. Așa obține un prim profil profesional. „Bilanțul de competențe presupune un document Excel care într-o jumătate de oră scoate profilul profesional exact ca la radiografia făcută în spital. Scoate în evidență cine suntem astăzi din punct de vedere profesional și noi nu prea suntem obișnuiți cu asta”, spune Magda.
Printr-o formulă matematică, poate înțelege spre ce înclină o persoană, dacă „este realistă, convențională, dacă poate fi antreprenor sau mai bine merge spre un domeniu social sau artistic”.
Apoi, timp de câteva luni, lucrează în echipă, pentru a realiza planul pe termen lung. „Eu îi însoțesc în proces, dar munca e a lor.”
Magda a avut la coaching și persoane de 20 și de 50 de ani. Oamenii se pot trezi după mai mulți ani în câmpul muncii că nu mai sunt mulțumiți de ce fac. „A fost o doamnă care la 50 de ani, infirmieră într-o casă de bătrâni, îmi spunea că vrea să schimbe ceva pentru că fizic nu mai poate. Mergând printr-o tehnică în profunzime, ca să vadă de ce pleacă de la locul de muncă, ajunge singură la concluzia că de fapt ea pleacă fiindcă se simte criticată de colegii ei.” Culmea, anxietatea pe care o simțea la muncă era legată cu un eveniment din copilărie, de când avea 12 ani. „Mi-a zis că senzația pe care o are acum este senzația pe care a avut-o când era să se înece, la 12 ani, într-o tabără de vacanță. Profesorul supraveghetor a certat-o tot pe ea. De atunci, la fiecare critică, își aduce în corp toate senzațiile de la înec.” Magda a ghidat-o pe femeie să înțeleagă de ce toate deciziile în viața personală și în carieră le-a luat prin lupa acelui eveniment întâmplat cu 38 de ani în urmă și cum să facă alegeri mai bune.
Orientarea ar trebui să pornească din liceu
Crede că modelul ei de intervenție ar trebui aplicat în primul rând la tineri. „Copilul e învățat de mic: dacă ești artist, nu ești bine plătit. Deja există acea carapace din care nu poți ieși. Mai este limitarea că nu poți fi antreprenor, că nu câștigi. Și atunci ce facem? Mergem ca roboții la școală, ne angajăm și stăm în acele birouri până ni se termină viața?”
Clasa a XI-a, înainte de terminarea liceului, ar fi perioada potrivită pentru un astfel de program, crede Magda, tocmai pentru a preveni acel „rău de serviciu” pe care îl capeți după 30 de ani.
„Când am venit aici și mă întrebau ce tip de Bac am dat, nu înțelegeam ce vor să știe. De fapt, ei au 20 de filiere de Bac. Când aud matematică-informatică, li se pare ceva extravagant. Există bac specific pe orice aici”, spune românca. Crede că fiecare ar trebui să își găsească „filiera” mai ușor și să i se ramifice opțiunile de mic.
În timp ce în România se vorbește despre scăderea calității învățământului superior din cauza admiterii foarte ușoare, pe bază de dosar, Franța are grijă să îi selecteze pe tineri astfel încât să aibă fiecare un drum profesional potrivit. Sunt respectate și profesiile care nu necesită facultate și mulți tineri sunt încurajați să le aleagă.
„Nu e ca în România, dacă nu faci școală ești un nimeni. Ai același loc în societate chiar dacă faci curățenie sau ești director. E respectul față de persoană, nu față de meserie.”
