Tasnim Chazli, 16 ani, și Marian Ignat, 18 ani, iau parte la aceleași ședințe care durează până noaptea târziu, aceleași delegații în mijlocul săptămânii – chiar dacă au școală, și știu amândoi ce înseamnă să tremuri sau să adormi în tren în poziții incomode. Toate astea vin la pachet cu viața de elev-reprezentant în Consiliul Național al Elevilor, acolo unde sunt colegi de la sfârșitul lui iulie 2018.
Nu lasă din mână telefoanele, care le bâzâie constant. E 14 februarie și vin de la Comisia de Dialog Social a Ministerul Educației, unde au cerut ca școala să înceapă în fiecare an pe 1 septembrie și să se termine pe 1 iunie, ca „să nu stăm în fiecare an să dezbatem dacă avem cu cinci zile în plus sau în minus,” spune Marian convingător. „Ne certăm noi cu ăștia de la Minister, dar ce contează de fapt e dacă în urma noastră mai rămân oameni care să facă același lucru.”
El e în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Unirea” din Focșani. Și-ar dori să urmeze un program de Arte Liberale, la Amsterdam University College. Tasnim e încă într-a XI-a, la Liceului Teoretic „Ovidius” din Constanța. Până nu demult, voia să-i calce pe urme tatălui ei, care e medic ginecolog. Dar între timp, și-a ales un drum doar al ei - vrea să facă Dreptul, la București.
Când vorbesc, jonglează cu titluri – prietenii lor sunt vicepreședinți sau membri în vreun departament, în mișcarea de reprezentare. Consiliul Național al Elevilor e o structură consultativă a Ministerului Educației, care există din 2007. E un soi de mit urban că prima ședință ar fi avut loc într-un autobuz, în Căciulata. Azi însă, 12 Birouri Executive mai târziu, e o construcție complexă, creată să adune vreo 1000 de tineri, care reprezintă trei milioane de elevi români.
Totul începe în clasă. „Șefii claselor” aleg câte un reprezentant școlar și se întâlnesc într-un consiliu județean. Președinții consiliilor județene sunt, automat, membri ai Consiliul Național - 45 în total, 41 pentru fiecare județ, și patru pentru Capitală. Toți pot să candideze pe unul dintre cele 11 scaune din Biroul Executiv: un președinte, doi secretari și opt vicepreședinți.
Tasnim și-a petrecut ultimii doi ani prinsă în tot felul de proiecte în mișcarea de reprezentare a elevilor din România. Deși i-a surâs de la început ideea, s-a gândit serios vreo lună dacă e de ea, pentru că „îți asumi o responsabilitate foarte mare să reprezinți trei milioane de elevi.” Pe-atunci, picta, făcea fotografii și cursuri de prim-ajutor. Marian merge deja pe al patrulea an. Din prima zi de liceu a vrut să țină un discurs, să fie „șeful clasei”. Făcuse înainte atletism, handbal și încercase „toate tipurile de voluntariat posibile”. Cu timpul, a dat sportul pe mișcarea de reprezentare. Au candidat împreună pentru Biroul Executiv, la o zi distanță, în vara lui 2018, la Baia Mare. Mai întâi Tasnim, apoi Marian. Ea, ca vicepreședintă. El, secretar „pe externe” - asta înseamnă că coordonează biroul de presă, pe care-l descrie „ca o mini-redacție.”
Până să-și croiască drum la național, au trecut, ca și ceilalți, printr-un proces de selecție cu dosare bine pus la punct, care adună un CV Europass, un formular de candidatura, un plan de acțiune și o strategie, „unde detaliezi ce ai vrea să faci în mandatul tău,” explică Tasnim.
El a avut 30 de voturi „da” și trei abțineri. Ea nu-și mai amintește exact. Ține bine minte emoțiile, însă. „Mi-am scris pe o agendă lucrurile pe care voiam să le spun. La un moment dat, mi s-au încurcat paginile. M-am panicat puțin – dar mi-am zis, până la urma, aia este. Am închis agenda și am continuat să vorbesc.” Când și-au auzit unul altuia discursurile, Tasnim l-a văzut atunci pe Marian „liber.” „Are cuvintele mereu la el. Eram, Doamne, omul ăsta e făcut pentru funcția asta!” Marian a văzut-o pe ea „ca pe-o prințesă, prin inocență pe care o transmitea”. Dar, în același timp, discursul ei a fost „super și relevant,” mai zice el.
Se știau din vedere de luni bune, dar nu vorbiseră niciodată. „Nu-l vezi pe Marian, ăla de la Vrancea? E foarte mișto,” i-a spus o colegă de-ale lui Tasnim, la una din ședințe. Cu ceva timp înainte, atunci când ieșise dintr-o ședință, întâmplător, în același timp cu doi băieți - „dar nu cu ei,” i s-a zis că „n-a venit să reprezinte elevii, ci să-și găsească combinații”. Poate că d-asta, Marian și Tasnim nu s-au intersectat direct mult timp. Așa, nu a vrut să riște să-și audă iar vorbe.
A mai învățat o lecție, atunci când purta o cămașă albastru-deschis și o fustă până la genunchi, iar o colegă i-a spus că se îmbracă mult prea „frumos”; că lumea o vede ca „fata frumoasă, dar nu neapărat competentă.” Dar lucrurile astea n-au descurajat-o deloc, spune ea. Au făcută, însă, să fie mai dură cu ea, mai atentă la lucruri mici, dar nu neînsemnate.
„Nu știu dacă toată lumea simte asta, dar eu, cel puțin, am schimbat foarte multe lucruri în viața mea. Stilul vestimentar, modul în care vorbesc, ceea ce spun, chiar dacă sunt între prieteni.” „Tasnim, la petreceri, nu ieși în evidență. Tasnim, nu te îmbracă nu-știu-cum,” spune că își zice în gând. „Poate exagerez.”
La început, Marian împărtășea și el aceeași reticență în a-și face prieteni printre colegi, dar din rațiuni diferite. „Am încercat să fiu cât mai distant posibil. Poate din frica asta, de a nu fi judecat că-mi fac prieteni ca să candidez.” De-asta, unii l-au crezut arogant. A fost mai bine așa, crede el, „în momentul în care s-au creat tabere, unii s-au certat.”
Atunci când a fost în juriul unui competiții între licee, i-au ieșit vorbe c-ar fi măsluit voturile. „Am primit mesaje, în privat, că vor să mă calce pe cap.” Primește sporadic insulte digitale via pagina de Facebook a Consiliului, pe care o administrează - mai ales de când s-a înțeles că elevii ar cere educație sexuală în școli. În cel mai bun caz, li se spune că sunt „mașinării ale Ministerului,” „copii plimbați prin Europa”. În cel mai rău, „neo-marxiști”, „spălați pe creier” care „nu reprezintă, de fapt, elevii”. Dar și că „trebuie să moară”.
Pe lângă delegațiile pe care le au, trebuie să navigheze viața de liceu, ca oricare altul. „Prima dată când am început să lipsesc, au spus ca fac chestia asta special,” povestește Tasnim. „Am încercat să le explic. Trebuie să-ți iei lecțiile, să lucrezi ca să înțelegi ce s-a predat la clasă, pentru că n-ai fost. Și, pe de-asupra, trebuie să-ți pregătești și materialele pentru Consiliu.”
Nici colegii, nici profesorii lor nu înțeleg întotdeauna de ce fac tot ce fac. „De ce folosești markerul ăla, că nu-i plătit de tine?” a întrebat-o un coleg când a ieșit la tablă, după ce a refuzat să plătească fondul clasei. Diriginta a întârziat la oră pentru că „s-a discutat aprins în cancelarie,” atunci când a dat o declarație unui post de televiziune despre banii strânși pentru cadourile profesorilor.
„Când faci diferența între elevul care ești tu la clasă - și elevul-reprezentant?” se întreabă Marian. „De multe ori, profesorii nu înțeleg că tu vrei să informezi elevii. Ci, de fapt, vrei să le subminezi lor autoritatea,” continuă el.
Și totuși, toată tevatura asta, merită. „Eu, un copil de 16, 17 ani,” zice Marian, cu un zâmbet larg pe față, „fac toate astea.” „E ca un microb,” spune Tasnim, cu entuziasm în voce, înainte să plece fiecare să prindă trenul înapoi spre orașul lui, până la următoarea delegație.
