Elevii cu și fără dizabilități intelectuale au învățat să alerge împreună la un campionat de atletism. „Le crește încrederea în sine și lucrează în echipă”

Ana Baltag, elevă în clasa a XII-a, le împarte îmbrățișări mai multor voluntare pe care le-a cunoscut, astăzi, la Campionatul Municipal de Atletism, organizat în București de ONG-ul Special Olympics. Să se împrietenească cu cei pe care abia i-au întâlnit e ceva obișnuit pentru persoanele cu Sindrom Down, o afecțiune cromozomială cu care s-a născut și Ana. 

ADN-ul uman are în mod obișnuit 23 de perechi de cromozomi. La Sindromul Down, la perechea 21 există trei cromozomi și nu doi. Prezența acelui cromozom în plus a avut de la început un impact negativ asupra modului în care s-a dezvoltat creierul Anei. Iar asta a determinat o dizabilitate intelectuală care, însă, n-o împiedică pe adolescenta cu șapcă să participe la activități ca toți ceilalți copii. Pe Ana, elevă la Liceul Tehnologic Special „Regina Elisabeta”, au adus-o părinții dimineață la competiție, iar mai târziu o colegă o va ajuta să ajungă acasă. 

Ana practică diverse sporturi încă de la 10 ani 

Înainte de cursă spune răspicat: „Urmează finala! Vreau să iau mai multă viteză”. Înoată din copilărie, de la 10 ani face karate, iar în ultimii a participat și la competiții internaționale Special Olympics, fundație care organizează evenimente sportive pentru elevii și tinerii cu dizabilități intelectuale. Mulți dintre ei au alte afecțiuni decât Sindrom Down. 

Peste 200 de oameni, cam 100 dintre ei elevi, s-au strâns pe stadionul „Iolanda Balaș Sotter” din Capitală. Competiția de astăzi, într-o zi de primăvară cu zăpușeală, face parte din Școala Generației Unificate, proiect de educație incluzivă în școli. Scopul e ca elevii cu dizabilități să alerge împreună cu cei din școlile de masă. 

În România trăiesc aproximativ 10.000 de copii cu dizabilități intelectuale, 5.000 dintre ei grav afectați, potrivit unei statistici recente a Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (ANPDPD). 

Incluziunea elevilor din școlile speciale în cele de masă se dezbate în România de cel puțin două decenii. Ideea ca elevii cu cerințe educaționale speciale (CES) să învețe în clasă cu elevi fără dizabilități o susțin unii părinți și profesori, în timp ce alții o refuză. În contextul acestei dezbateri despre incluziune și segregare, Școala Generației Unificate îi încurajează pe copii să afle unii despre ceilalți și să facă sport împreună. 

„Vorbesc cât mai normal, nu îmi schimb vocea”

Cristina Rădulescu, profesoară de educație fizică, are șase sticle de apă la jumate în brațe. Încearcă să le așeze pe iarbă, după ce o zbughesc pe teren cei șase elevi ai ei. Predă la Colegiul Național „Elena Cuza” și e al doilea an când participă la acest proiect. De data asta i-a adus pe cei de-a VII-a. „Au venit să ajute acești elevi speciali să câștige concursurile de ștafetă”, spune profesoara. La liceul lor nu întâlnesc adolescenți cu CES, însă aici au ocazia să colaboreze cu ei. 

„La început, au avut o oarecare reținere, nu au avut curaj. După ce au venit câțiva și am făcut cunoscută această latură, și-au dorit mai mulți. Mă întrebau: Ne mai luați?”, își amintește profesoara. 

Profesoara Cristina Rădulescu, alături de elevele ei, Alina și Ana-Maria

Două fete se întorc după o probă. Una dintre ele e dezamăgită că nu știe cât de bine a alergat, căci nu i-a spus nimeni ce timpi a scos. Numele ei e Alina și până astăzi n-a mai avut activități fizice cu elevi cu deficiențe de intelect. „Am venit pentru a le dezvolta aceste abilități sportive și a-i încuraja în această direcție, e important pentru că le crește încrederea în sine și învață să lucreze în echipă”, spune fata de 14 ani despre ce a motivat-o să se implice. 

Ana-Maria, colega ei, nu a mai cunoscut copii cu dizabilități intelectuale, dar asta n-o împiedică să se simtă în largul ei în prezența lor. „Vorbesc cât mai normal, nu îmi schimb vocea”, explică ea. 

„Nu am intrat în curtea școlii, mă uitam de afară la ei”

„Vă așteptăm pe pistă, în fața tribunei mari pe toți sportivii Special Olympics”, strigă un bărbat la microfon. Vrea să-i adune pentru o fotografie de grup.   

Prin lentilele ochelarilor de soare profesoara Mariana Timofte se uită încolo și încoace după elevii ei de-a IX-a și a X-a. A intrat în competiție cu șase băieți de la Școala Profesională Specială Nr. 3. La un moment dat, apar și ei gălăgioși și zâmbăreți. 

-Ei sunt uriașii mei. V-ați dus la poza de grup?, îi întreabă. 

-Doamna, nouă nu ne plac pozele, răspunde unul dintre ei. Noi nu suntem vedete.

- Să vezi ce vedete vă dau!, glumește ea. 

Au trecut deja 16 ani de când a participat cu prima generație de elevi la un concurs Special Olympics. A experimentat de toate, de la campionate municipale de atletism, la mondiale pentru baschet unificat, în Grecia. 

Este profesoară de sport în învățământul special de 37 de ani. Și-a început meseria în comunism și a primit întâi repartiție la Galați. Dar când s-a ivit șansa să revină acasă, la București, a aflat că de fapt singurul post liber era la o școală specială. 

Mariana Timofte lucrează de 37 de ani în învățământul special 

„Mi s-a părut dificil, nu am intrat în curtea școlii, mă uitam de afară la ei. Era sentimentul de milă. M-am dus încă un an la Galați, pe urmă am zis că stau (n.r. – la școala specială) un an sau doi, până se eliberează posturi în altă parte. Dar aici am rămas”, povestește profesoara. Nu era nici sigură că va simți satisfacție în urma muncii ei. Acum, însă, percepe cu totul altfel lucrurile. „În momentul când vezi bucuria de pe fețele lor că reușesc ceva, când vezi că deja au căpătat mai multă încredere după câteva ore de educație fizică, e suficient”. 

În primii ani i-a lipsit și curajul să iasă din școală cu elevii ei, așa că organiza dansuri și alte activități mai degrabă acolo. Se gândea că s-ar fi putut „face de râs” că nu reușește să aibă grijă de ei. Până la urmă, a trecut și peste gândul ăsta. 

„Am vorbit cu niște fete, am făcut schimb de Instagram”

Cum se spune în lumea sportului și nu numai, amintește profesoara, important e că participă, nu e musai să iasă câștigători. „În cei doi ani, mi-au lipsit pista, stadionul”, spune Mariana Timofte despre anii pandemiei, când nu și-a mai adus elevii aici. 

Se bucură că, de-a lungul timpului, școala lor a încheiat parteneriate educaționale cu alte licee din București și că se conștientizează tot mai mult faptul că oamenii cu dizabilități intelectuale au nevoie să simtă că fac parte din societate. „Totul e să fie mediatizată existența persoanelor diferite, ele există, nu sunt în afara societății”, mai subliniază ea.  

În tricouri albastre largi, Laura și Catinca așteaptă împreună la linia de start, înainte de proba de ștafetă. Acum s-au întâlnit prima dată, deși Laura, elevă la Școala Specială Nr. 1, s-a plimbat în stânga și în dreapta și a încercat să cunoască astăzi cât mai multe fete de vârsta ei. „Am vorbit cu niște fete, am făcut schimb de Instagram”, povestește Laura. 

Laura și Catinca, înainte de una dintre probe

Odată ce începe proba, Laura aleargă cât o țin picioarele, iar părul ei cu șuvițe blonde flutură pe spate, fără să o încurce în vreun fel. Catinca, la fel de rapidă, e una dintre elevele profesoarei de la Colegiul Național „Elena Cuza”, care primise de la ele șase sticle de apă. Când se încheie competiția, Catinca își caută profesoara și o îmbrățișează printre părinți și copii cu medalii care încep să-și strângă lucrurile.