D.P. Nu purta cravată. Nici costum. Nu dicta comentarii literare de zeci de pagini. Nici nu te obliga să memorezi lecțiile din manualul școlar. Iubea rockul. Și SF-ul. Și știa că libertatea ți-o construiești. Și ne învăța asta, în niște vremuri cvasiorwelliene.
Cine era D.P.? Profesor de limba și literatura română la Liceul Industrial din Sîngeorz-Băi, scriitor și critic literar de proză SF, Doru Pruteanu avea 27 de ani atunci când intram, în toamna anului 1982, în clasa a IX-a. Perceput ca un boem, contrastând cu universul uman din micul oraș-stațiune, Doru Pruteanu nu corespundea proiecției despre profesor a multora dintre localnici. Nici prin atitudine, nici prin recomandările de lectură sau muzicale pe care le făcea, nici prin metodele didactice la care apela, nici prin modul în care arătau caietele elevilor săi și nici prin felul în care aceștia vorbeau despre el. Îmi amintesc că dacă la întrebarea cu cine faci română răspunsul era Pruteanu, aveai garantată admirația și invidia celorlalți. Din păcate nu m-am putut bucura de această admirație.
D.P. era profesorul nostru de la Experimental, un soi de club pe care îl inițiase și în cadrul căruia încerca să ne dezvolte orizontul cultural, arătându-ne că literatura nu se oprește la Sadoveanu sau Beniuc, că înseamnă și Tzara, și Brumaru, și Cărtărescu, și Traian T. Coșovei, și Sylvia Plath și chiar ne propusese să scriem un fel de roman colectiv intitulat Viața Disco. Transforma practicile agricole (înainte de 1989 reprezentau începutul anului școlar) într-un bun prilej de a ne familiariza cu muzica adevărată, așa că deșteptarea de la ora șapte venea dinspre casetofonul lui Doru, o deșteptare care înlocuia clasicul Aici București România cu Bob Dylan (Man Gave Names to All the Animal), Deep Purple (Child In Time), Led Zeppelin (Stairway To Heaven).
Ne-a predat totuși atunci când profesorul nostru a lipsit câteva zile. Au fost orele care pe mine m-au făcut să renunț la planurile inițiale și să mă îndrept spre facultatea de filologie (literele de acum). Am avut parte de cea mai vie lecție de literatură care mi-a fost predată vreodată, o lecție pe care pot să o reproduc din amintire și acum, după peste 30 de ani.
Nu știu ziua, nici anotimpul, nici dacă în pauză copiasem tema la matematică de la Elena, colega mea de bancă. Știu însă cât de fascinantă a fost ora aceea despre Bacovia în care Doru a desenat un cerc și a început să construiască în interiorul lui o lume în care exista un liceu (Liceu, cimitir al tinereții mele), un parc (Acum, sta parcul devastat), un turn (Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete), un abator (Ninge grozav pe câmp la abator), casa iubitei (În casa iubitei de-ajung), o lume peste care a început să ningă (Te uită cum ninge Decembre), să plouă (Plouă, plouă, plouă), apoi a venit primăvara (Verde crud, verde crud). Și printre locuri și anotimpuri au început să treacă niște corbi (Trec corbii – ah, „Corbii”), apoi o pasăre cu pene albe, pene negre, s-a auzit mai întâi un clavir (Iubita cântă la clavir), apoi un flaut (Cu note dulci de flaut) și... clopoțelul care anunța finalul orei. În caiet desenasem doar un cerc, dar tot universul poetic bacovian era concentrat în interiorul lui. Nu-l putea vedea și înțelege nimeni altcineva decât cel care asistase la oră și-l auzise pe DP vorbind. Este cercul care, transpus în cuvinte, mi-a adus zece la examenul de literatură de la admiterea în facultate. Subiectul a fost, poate nu întâmplător, Bacovia.
Un avangardist în lumea școlii, Doru a influențat – fără să știe – destinele multora dintre noi. După decembrie 89, a renunțat la profesorat, a fost consilier al ministrului Mironov în Ministerul Tineretului, director al Casei de Cultură din Sîngeorz-Băi, apoi s-a mutat în Iași, unde, alături de Maria, soția lui, a dezvoltat Asociația Grupurilor Locale de Tineret – AGLT.
*
Visez adesea că sunt elevă. De fiecare dată e un coșmar în care este prezentă una dintre profesoarele mele din liceu, iar eu sunt elevă, sunt provocată să răspund și îmi simt maxilarul încleștat. Răsuflu ușurată de câte ori mă trezesc.
Era una dintre profesoarele foarte bune din școală, pasionată de disciplina pe care o preda și avea rezultate excepționale cu acei elevi care intenționau (și chiar au urmat) o facultate de profil. Evident, nu m-am numărat printre ei, deși îmi gimnaziu participasem la olimpiadele școlare dedicate acestei discipline. Întâlnirea cu dumneaei m-a descurajat.
Îmi amintesc că-i lipsea empatia. Dacă nu știai limbajul de specialitate erai mort. Nu, de fapt nu mort, e o metaforă aceasta, ci idiot și tâmpit. Erau două epitete pe care obișnuia să ni le atribuie. Nu te puteai compara cu ale mele ca brazii, așa cum le spunea olimpicelor din clasă. Mi-ar plăcea să știu dacă noi, ceilalți, contam pentru dumneaei, dacă s-a întrebat de ce încremeneam când o vedeam, de ce ajungeam în situația de a da, la final de trimestru, atâția oameni, testul acela rușinos care îți asigura media de promovare.
Nu cred că am văzut-o zâmbind, îmi amintesc doar privirea rece, aidoma atitudinii. Privind în urmă, îmi dau seama că nu obișnuia să ne încurajeze și că nu oferea feedback constructiv. Nu ne privea în ochi decât arareori, iar atunci când explica privirea ei se îndrepta spre colțul din dreapta sus al sălii de clasă unde rămânea fixată ca și cum noi, cei cărora ni se adresa, eram acolo, prinși între firele unei pânze de păianjen imense.
Cerea disciplină, respectarea regulilor, ceea ce nu era rău. Dar modul în care o făcea e retrăit de mine în coșmarul anual.
*
Am avut profesori buni și mai puțin buni, dar am ales să vorbesc despre cei doi tocmai pentru că urmele lor au mai mult relief. Și pentru că învățând să fiu profesoară m-am raportat mereu la ei. Așa da, așa nu.
