Lecții dincolo de școală
de Medeea Stan
Miroase a cârnați în toată casa. Vreo nouă elevi de la Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău, din două proiecte diferite pentru aceeași competiție internațională de istorie, scriem și citim acasă la Dănuț Solcan, profesorul nostru de istorie. Familia lui ne susține moral, dar și cu mâncare apetisantă. Totuși, trăim un Crăciun împodobit cu anxietăți, pentru că mai avem doar câteva săptămâni până la deadline.
E iarna lui 2009, sunt în clasa a XI-a și de nouă luni lucrez la proiectul ăsta, „Munca pe un piedestal în regimurile totalitare” sau așa ceva. Ultimele luni, însă, au fost mai pline ca niciodată de ziare din anii ’40, ’50 și cine mai știe de când și de coli azvârlite pe birou, canapea, scaune și parchet. Și în camera mea de-acasă stăpânesc covorul maldăre de foi A4.
Câteodată mie și colegilor ne dau lacrimile, alteori ne îngrijorăm că n-o să terminăm. Solcan, cum i-am spus dintotdeauna, bea multe căni de cafea și repetă că e o nebunie și că n-o să mai facă niciodată așa ceva. Are dureri de cap și își leagă un fel de bandană ca să devină suportabile. După o muncă de atâtea luni, weekenduri sacrifícate, surse în română, italiană, engleză, spaniolă și germană și o grămadă de interviuri, nu putem să renunțăm.
Notăm și citate celebre de-ale noastre din timpul proiectului și ne hlizim toți. De exemplu, mă întreabă cineva: „Mai ai coli?” Și răspund bleagă: „Mai am coli, dar nu mai am suflet”.
Cu o zi înainte să trimitem lucrările, ne apucăm de treabă după școală și muncim toată noaptea, până la 06:00. La 17 ani nu prea știu cât pot să muncesc intelectual. Limitele mi le descopăr abia acum: la 05:30 mi se închid ochii, așa că mă duc acasă. Pierd momentul în care colegii strigă: „Am terminat”, pierd și plecarea victorioasă la București; pentru că e prea târziu să le expediem prin poștă, una dintre colegele mele duce lucrările cu tatăl ei cu mașina.
Câștigăm locurile I și II în România și-apoi putem să aplicăm la scurte schimburi de experiență în țări europene, unde cunoaștem liceeni interesați de istorie și dezbatem subiecte precum publicarea unor ilustrații, în 2005, cu profetul Mohamed de un ziar danez, ceea ce a determinat proteste din partea comunității musulmane din Danemarca și ulterior din toată lumea.
Dincolo de premii, descoperim munca în echipă și cât de important e să ne ajutăm când nu ne mai salvează ciocolata, roșiile și cârnații. Învățăm să ne bazăm unii pe alții, să ne înțelegem o parte din trecut, să mergem înainte după ce greșim, să râdem de noi și să avem mai multă încredere în ce putem face.
Astea sunt numai câteva dintre învățăturile pe care le luam cu noi și după orele de istorie cu Solcan.
Noi tresăream în bănci
Pentru mine, liceul a fost perioada în care profesorii chinuiau mai puțin elevii, spre deosebire de școala generală, unde abuzul psihologic din partea unora era o normalitate. Îl țin minte pe profesorul de matematică din V-VIII care ne dădea la teste chiar problemele lucrate în clasă, Unii colegi le memorau pas cu pas. Nu prea țipa la noi, dar se mai enerva când nu se prindea cineva de un exercițiu la tablă și-atunci urla. Noi tresăream în bănci.
Pe colegii pe care-i medita în privat nu-i asculta la ore și primeau oricum note mari în catalog. Pe unii dintre ei i-a implicat în povestea lui de dragoste interzisă – era căsătorit – cu o altă profesoară de la clasă. Cândva, de pildă, i-a dat bani unui coleg de-ai mei și l-a trimis în timpul orei de mate să-i cumpere flori profesoarei respective. La un moment dat, au aflat părinții și a ieșit un scandal uriaș. Un coleg chiar s-a așezat în genunchi în fața profesorului și l-a rugat să-l ierte că l-a pârât. Până la urmă, profesorul de matematică a fost mutat la altă clasă; atât s-a putut face.
Am primit lecții de la ambii profesori și amândoi m-au făcut să mă întreb: „Eu cum vreau să fiu când o să cresc mare?”
O dadaistă cu părul creț
de Florinela Iosip
O profesoară specializată în Științele Educației de la University College of London spunea că cel mai important pentru un copil este să se simtă în siguranță. Asta făcea pentru mine profesoara de limba română din școala generală Aurelia Funieru. Când intra în clasă, aveam senzația că îmi acoperă spatele cu o mantie magică. Moale și ușoară ca „puicuța”, pătura cu care mă jucam în fața blocului. La fel mă simțeam și în preajma doamnei Funieru: protejată, dar liberă. Îmi era drag să-i urmăresc prezența în clasă. Să mă las ghidată de vocea ei caldă când citea poezii sau când ne explica care e faza cu propozițiile subordonate. Să-i urmăresc mâinile albe și subțiri când se semna în caietul meu, iar în loc de ultimul „a” de la prenumele său făcea o steluță. Chiar și când mă dojenea cu ochii mari încadrați de părul cârlionțat când eram „bully” cu colegii mei.
Când eram în clasa a V-a, ne-a dat ca temă să scriem un articol de ziar. Ioana, o prietenă cu care țin legătura și acum, n-a înțeles că trebuia să facem o creație proprie, așa că a copiat o știre despre o crimă. După ce a citit textul a doua zi în fața clasei, doamna a trimis-o să vorbească cu psihologul școlii. „M-a întrebat dacă e totul bine acasă și mi-a spus super frumos că poate m-ar ajuta să mă duc la consilier”, mi-a povestit Ioana recent la telefon. Acum, am înțeles mai mult ca oricând că nu eram specială. Profesoara de română își proteja toți copiii. Cu aceeași grijă.
În același an, datorită ei am descoperit că prin scris chiar și cel mai singuratic copil se poate juca în infinite moduri și că de acolo poate să pornească împăcarea cu fricile sale. La 11 ani, am reușit să scriu primul text despre frica mea de abandon pentru că doamna Aurelia mi-a oferit un spațiu sigur. Cu câțiva dintre colegi a făcut și un cerc de literatură în clasa a VII-a. Ne chema în fiecare săptămână în cabinetul psihologului unde se chinuia să îngrămădească câteva scaune. Odată ne-a pus să decupăm cuvinte la întâmplare din ziare și reviste pe care să le lipim apoi, sub forma unei poezii, pe o coală albă. Ne-a explicat că poeziile noastre se încadrează în curentul dadaist - o mișcare culturală care contestă vechile forme de arte. Ceea ce nu ne-a spus însă este că o profesoară care face poezii dadaiste, în anul 2008, cu copii de 12-13 ani dintr-o școală de cartier din Brașov este cel puțin la fel de revoluționară. :)
Pe mine și pe încă o colegă, Miruna, ne-a trimis la un cerc literar din afara școlii - unde participau elevi mai mari, chiar și studenți. Nu am în minte decât umbre de fețe de la acel cerc literar, dar Miruna se jură că am mers și eu cu ea de câteva ori. „Eram cele mai mici de acolo. Nu-ți amintești? Știu că era și Andrei Dósa, care a devenit scriitor, și Flavia Dima - acum e critic de film.”
Anul următor, profesoara noastră nu a mai venit la școală. Suferea de o formă gravă de cancer care recidivase. Ultima mea imagine cu ea este de când a venit la serbarea noastră de final de clasa a VIII-a. Avea mâinile și mai subțiri, iar părul cârlionțat dispăruse. Nu-mi amintesc nimic din ce ne-a spus, dar păstrez cu mine îmbrățișările ei. Sunt ca o mantie magică care mă protejează și acum.
Profa care ne presa să-i dăm bani de excursii și culegeri
N-am ajuns niciodată să-l urăsc pe vreunul dintre profesorii mei, dar cu profa de engleză din liceu am fost destul de aproape. Toți o bârfeam că e „disperată să ne ceară bani”. În fiecare an punea presiune pe noi să mergem în excursiile organizate de ea: „Popescu, dar de ce nu vrei să te duci? Uite că Gigel și Marica merg!”, vocifera din fața catedrei astfel încât să audă toți colegii. La fel acționa și în privința colectării de bani pentru culegeri. „Popescule, vezi că numai tu și tu X-ulescu nu ați dat bani. Hai că nu e chiar așa de mult.”
Cu mintea de acum, i-aș fi spus că un profesor bun nu are nevoie nici măcar de manual (care oricum e gratis), darămite de culegeri. I-aș fi explicat că nu e în regulă să ceri bani de la elevi, cu atât mai mult să insiști, pentru că îi pui într-o situație cel puțin stânjenitoare. Ca să nu mai zic că îi expui bullying-ului: în liceul meu era ceva normal să se râdă de copiii săraci. Iar în clasa noastră erau adolescenți din familii cu venituri destul de diferite. Treaba asta se vedea: în prezența sau absența adidașilor de firmă, în câți bani de buzunar primeai de la părinți sau cu ce aveai sandvișul; era dezirabil să ai cu șuncă în loc de pateu.
Profesorul „de piatră” și frica de greșeală
de Andreea Archip
Mi-era groază de el. Nu frică. Teroare. Știam că pune 1, 2 și 3 fără vreo logică, deși asta era și materia pe care o preda. Testul de foc era să desenezi un cerc pe tablă (reprezentarea grafică a unei scheme logice) și dacă nu-ți ieșea bine, că-ți tremura mâna de frică oricum, știai sigur că primești una dintre faimoasele note. Pe fete le jignea adesea prefăcându-se că nu și-a dat seama că sunt fete. „Tu, băiatul ăla din banca a doua!”, și întindea un deget lung ca din sculptura lui Michelangelo să te ridice în picioare, în timp ce toată clasa chicotea înfundat. „A, ești fată, bine...” Făcea asta frecvent. Mi s-a întâmplat.
Chiar și când știai lecția „ca pe apă”, mai mult de 7 nu pupai. Învățam ca niște papagali la o materie atât de frumoasă de care nu m-am mai lipit neam de atunci. Și mai absurd decât atât, alți profesori îl puneau pe piedestalul celor „foarte buni”, doar că „nu înțelegeți voi”. Un singur lucru, deloc onorabil de altfel, îl scotea din imaginea de profesor „de piatră”: legenda că s-ar fi căsătorit cu una dintre elevele lui pe care ar fi lăsat-o pe vară ca să o seducă, dar cu care s-ar fi căsătorit, eroic, când ea a împlinit 18 ani. Nu știu cât adevăr e în asta, dar episodul ăsta, pe cât de grotesc, era singurul care îl făcea în ochii noștri mai uman.
Am avut mulți profesori de care mi-a fost frică și această frică, pusă pe simeza normelor didactice de către breaslă, nu m-a învățat decât cum să nu fiu vreodată. Și mi-a lăsat doar o amintire acră a unui tip de profesor care mi-aș dori din toată inima să dispară din școala românească.
Mi-a plăcut școala și mă îndrăgosteam irecuperabil de învățătoarele (am avut patru) și de profesorii mei care-mi dădeau atenție. „Ai fi în stare să duci și vaca la școală, dacă ți s-ar cere”, îmi zicea mama, disperată de devotamentul meu. Și vaca era atunci cel mai productiv membru al familiei, deci deloc puțin lucru. Oricât mi-am iubit profesorii, abia cu ochii de acum îi văd clar pe cei care știau ce fac. Dintre toate învățătoarele mele, una singură instalase egalitatea la clasă. Toate celelalte învățătoare avuseseră grijă să mă pună în categoria „cea mai bună” și orice-aș fi făcut, nimic nu mă dădea jos. Dar „doamna Violeta” îi asculta pe toți la fel, punea note tuturor după cât știau, nu lăsa pe nimeni în urmă. M-a enervat atunci că n-am mai fost vedeta acelui trimestru în care ea mi-a fost învățătoare. Azi îi mulțumesc.
Am avut profesori faini, dar mai puțini decât m-aș fi așteptat, acum, la acest recensământ simplist „Good prof/Bad prof”. Primul care îmi vine în minte este Daniel Condurache, proful meu de jurnalism din facultate. Nu preda asta, ci ceva mult mai tehnic la care mă articula cu note pe măsura neștiinței mele, dar coordona revista „Opinia studențească” unde am ajuns în anul întâi. A fost extrem de sever cu mine, mai sever decât credeam că pot duce, dar niciodată nu mi-a fost teamă de el. Lecțiile lui le port și azi. De fiecare dată când am dileme jurnalistice, am o colecție întreagă de învățături de-ale lui la care mă pot întoarce.
Prin noiembrie, am început să mă întâlnesc aproape săptămânal cu niște elevi din Buzău care mi-au scris că vor să afle mai multe despre jurnalism. Fiecare întâlnire mi-a dat o energie duracell și învățând împreună, fără note sau etichete, împrietenindu-ne, văzând cum gândesc, m-au liniștit că țara asta e pe mâini bune. Au scris și niște articole faine despre școală, au filmat și au făcut podcast. Și la final mi-au trimis impresii. „Mi-a plăcut că am învățat că este în regulă să greșim”, a scris anonim unul dintre ei și m-a emoționat. Că eu tare greu și cu suferință am învățat asta și nu tocmai de la școală. Poate și asta face un „good prof”.
